Dacă anul trecut am fost de mai multe ori să văd evoluţia puilor de barză, chiar de la depunerea ouălor şi clocitul acestora, anul acesta ocupat cu problemele cotidiene nu am mai trecut pe la cele aflate în zona Şomăneştilor să văd dacă primele înaripate sosiseră la cuiburi.
Până când am citit un articol dintr-un ziar central, cum că au început să sosească, începând de îndată să-și repare cuiburile şi apoi să plece după hrană, ori să se odihnească, dacă este să ne luăm după ruta de migraţie şi, nu în ultimul rând, lungimea ori dificultatea acesteia.
Îmi zic atunci: „ia să văd eu şi înaripatele dacă au început să apară pe plaiurile gorjene şi, dacă da, atunci cum se comportă”, iar dacă se poate să le fac chiar câteva fotografii.
Dar, iarăşi o serie de lucruri m-au făcut să nu pot ajunge pe plaiurile simpaticelor zburătoare, doar zilele trecute am fost prin acele locuri chitit să le imortalizez „activităţile ” ca să-i spunem aşa. Ajuns la faţa locului, am constatat că o parte dintre berze veniseră deja, iar unele chiar începuseră să-şi repare cuiburile iar altele, mai harnice, chiar să-şi clocească ouăle.
Localnicii aflaţi la faţa locului mi-au povestit că plecarea din toamna anului trecut s-a făcut după un fel de „adunare generală” când toate, sau aproape toate, s-au strâns şi, într-un cor de clămpănituri de-ale lor (care după cum vă povesteam şi pe atunci aveai impresia că bate cineva o toacă ce rezonează în zeci de ecouri), au plecat împinse de instinctele lor ancestrale spre zonele unde să-şi petreacă anotimpul rece pentru ca, odată cu sosirea primăverii, să facă drumul înapoi spre cuiburile părăsite în toamnă.
Trebuie făcută menţiunea şi am simţit, inclusiv după felul cum povesteau că localnicii îndrăgesc aceste înaripate, unele dintre ele coborând din cuiburi în curţile oamenilor şi, nu de puţine ori, mâncând la una cu găinile ori cu celelalte orătănii.
Tot cu această ocazie, un localnic mi-a istorisit că în urmă cu mai mulţi ani dintr-un cuib a căzut un pui de barză în curtea unei bătrâne.
Aceasta l-a îngrijit dându-i de mai multe ori pe zi de mâncare chiar peştişori ori brotăcei pe care-i prindeau copiii de la apa din apropiere.
După ce s-a înzdrăvenit pentru a-l cunoaşte bătrâna l-a vopsit pe spate şi burtă cu roşu iar toamna când berzele au plecat şi „cea roşie” şi-a luat zborul cu ele după ce exersaseră laolaltă. În primăvara următoare odată cu celelalte a venit şi barza roşie după cum era cunoscută de localnici care şi-a făcut cuib într-unul din cele părăsite a crescut o nouă generaţie de înaripate şi a plecat în migraţie pe traseul lor bine cunoscut.
Dar în primăvara următoare nu s-a mai întors, lungimea traseului, epuizarea ori cine ştie ce alte pericole ascunse, răpunând-o pe drum.
Şi la ora actuală localnicii îşi mai aduc aminte despre povestea berzei roşii numită aşa, cum vă spuneam, după culoarea cu care fusese vopsită de bătrână pentru a o recunoaşte.
Istorioara se poate constitui şi ca o confirmare că, indiferent de lungimea şi greutatea rutelor de migraţie, berzele revin pe acele locuri de unde au plecat toamna anunţându-şi vesele prezenţa printr-un veritabil cor de strigăte ori clămpănituri din cioc specifice.
Mugurel PETRESCU
