Un înger ești, si graiul tău poate să confirme, poezia-ți este rugăciune, iar eu sunt robul ei și nu-mi-e rușine!
George Călinescu spunea…
,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul romanesc..
Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale vor răsări păduri, sau cetate, și câte-o stea va vesteji pe cer în îndepărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale ”
,,adaug și eu urm*toarele”
Dacă se va mai naște un geniu ca Eminescu – Dumnezeu va întoarce timpul și soarele la anii-1850 – ca drept prețuire, iar, lumea ar fi mai tânără cu diferența!?
De atunci, și până azi, de azi și până atunci și pentru totdeauna luminează o stea care se numește Eminescu.
Vasile Alecsandri slăvea pe Eminescu spunând..
Se va naște unul care cântă mai frumos decât mine!!
Da, acest țapșan e țara neamului românesc, glia plânsă de El (de la Nistru păn-la Tisa) în al cărei căuș sunt zidite (pietre) borne ale timpului, Sarmisegetuza, Putna, Rovine ce-I s-au încrustat în sufletul ce l-a durut mai puțin prin zâmbete și mai tot timpul în lacrimi, el find pentru toți un suport al tăriei, chemândune către jertfa supremă pentru țară, neam și libertate.
La sfârșitul zilelor lui, rămas singur pe un pat de spital, a murit cu gândul la țară…
Dacă această pagină e plină de duioșie și nostalgie, este pentru ca, ecourile și ofurile celor ca Petre Țuțea, Emil Cioran, C. Brâncuși sau cele ale lui Badea Cârțan ajuns pe jos până la Roma și a dormit la picioarele lui Decebal punând capul pe piatra latinități noastre, văzându-l primul trecător mirat a zis…
Un Dac s-a dat jos de pe Columnă..
Brâncuși ne-a învățat să ne fie ușor urcușul – urcându-ne mai presus decât zeii infinitului Lacteu.
Cum altul nu-i, el ne-a umbrit cu pana lui, când a fost zăduf iar arșița timpului întrecea bucuriile și durerile noastre..
Țara era în inima lui și vroia să o vadă întregită, în belșugată și plină de cinste.
El ne-a luminat când am fost în întuneric, îndepărtând norii aductori de grindină și tunet. El ne-a cântat biruința și ne-a îndemnat la alta.
A parcurs drumurile Europei cu capul sus împletind plinătatea neamului cu suferințele..
A învățat de la Kant veșnicia timpului și nemărginirea Universului Divin…
Un alt simbol al neamului, George Enescu fiind la Viena, întreabă pe mama sa…
Mamă, pot să le spun, acolo, că sunt român!?
Sigur, de ce să nu le spui?
Mă gândesc (spunea el) să nu creadă că mă laud –
Ori unde ați fi, lăudați-vă cu Eminescu
El este visul împlinit și lacrima țării….
Furtuni, neliniști în trupu-mi se adună,
Tumult de gânduri vin și-s subre,
Unele-s negre, altele – s multe
Și rod interior
Dar astea nu mă fac,
Să nu ridic la Cer,
Pe cel ce-a fost și este,
Tiparul unui neam, Din lutul stâncii seci,
Rămas sărac, dar Prinț..
Al unui grai pe veci.
Eminescu!!!!
Gh. Vasiluță
