De curând relatam faptul că de-a lungul drumului ce traversează perimetrul Teleşti – Şomăneşti, de mai mulţi încoace, după cum îmi povesteau nişte localnici, berzele vin, îşi repară cuiburile lăsate în urmă, şi îşi cresc puii ce trebuie să se „antreneze” serios pentru că nu peste mult timp urmează să plece în traseele lor de iarnă migrând, după cum opinau nişte cunoscători, până în Delta Nilului.
Mai zilele trecute, pe când citeam într-o publicaţie că pentru berze este chiar o directivă europeană ce le monitorizează efectivele, precum şi şederea în ţara noastră, îmi zic că ar fi nimerit să dau o tură prin perimetrul mai sus menţionat ca să văd cum mai evoluează tinerele vieţuitoare, pe care ultima dată le văzusem în cuiburile plasate pe stâlpii electrici şi unde, spre lauda lor, lucrătorii şi implicit şefii lor montaseră un fel de grilaje pentru ca, odată construite cuiburile, să nu încurce distribuţia curentului electric în zonă.
Spre surpriza mea, cuiburile în cea mai mare a parte a lor erau pline de puii ce aşteptau (la ora prezenţei mele acolo) întoarcerea adulţilor de pe locurile mlăştinoase din împrejurimi unde aceste înaripate îşi pot găsi facil hrana pentru ele cât şi pentru puii care acum erau mărişori cu poftă de mâncare pe măsură.
Intrând în vorbă cu nişte puşti ce se jucau pe la porţi am fost convins de către aceştia să mai stau puţin că urmează ca adulţii să vină să-şi hrănească puii şi o să am parte de un spectacol pe cinste.
Într-adevăr nu după mult timp au venit bărzoii de la baltă probabil cu hrana îngurgitată şi au început să o împartă la puii ce până atunci stătuseră cuminţi parcă ştiind că peste puţin timp or să primească de mâncare.
Trebuie să mărturisesc că aşa cum am fost în primăvară de-a binelea impresionat de jocul aripilor şi „toaca” din plisc a acestor simpatice păsări şi acum la sosirea în cuib în prezenţa puilor ce probabil cunoşteau ritualul adulţii au avut un program de-a dreptul mistic ce m-au dus cu gândul la şamanii amerindieni şi incantaţiile lor ancestrale.
Poate că de aceea berzele au fost iubite de comunităţile umane în preajma cărora au poposit de-a lungul vremurilor.
Am auzit că acestea erau considerate sfinte pe vremea romanilor în multe culturi aflându-se în ipostaze de-a dreptul mistice uciderea unei astfel de vietate fiind un păcat capital.
Bineînţeles că nu vor putea vreodată să audă (ori mai ştii?) dar din partea noastră nu le putem ura ,,juniorilor “ ce zi de zi fac exerciţii de zbor decât să aibă puterea să străbată ruta lor de migraţie. Şi să vină la anul tot pe aceste locuri unde sunt cuiburi goale numai bune pentru amenajat de puii de acum deveniţi peste timp adulţi în toată firea.
Mugurel PETRESCU
