Obârșia comună și conșțiința identității de neam la români

300

Nu încape nici un fel de îndoială că poporul român își are cu certitudine obârșiile din îndepărtata lume a tracilor, mai exact din ramura geto-dacică de la nordul Dunării, un ținut binecuvântat cu bogății fel de fel, dar din păcate, cum spunea cronicarul Grigore Ureche și un ținut aflat “în calea răutăților”. Altfel spus, pământul românesc, după așezare și după cum este clădit, a fost (și va rămâne?) un fel de “cetate înaintată” a Europei în fața valurilor de seminții străine și în același timp, după mărturisirile părintelui istoriei-grecul Herodot, traco-dacii constituiau “cel mai numeros popor după indieni”, erau creștini și aveau un nivel lăudabil de civilizație pentru acele vremuri.

Dar cum o identitate de neam nu se naște spontan, aceasta fiind definită până la urmă prin modul de a fi și a trăi împreună prin origine, teritoriu, limbă, obiceiuri, tradiții cultură și religie, atunci se poate vorbi și despre perioada istorică în care s-a format poporul român, excluzând orice fel de teorie “modernistă”, din păcate împărtășită și de  către unii ața-ziși istorici români, euforizați de atâta occidentalism după dec ’89. Conform unor asemenea năzbâtii, care nu au nici o bază de susținere pe argumente și adevăruri istorice, românii ar fi fost un grup etnic firav și format destul de târziu (sec.XIX-XX ), prin unirea artificială a unor teritorii regionale, atât prin contribuția unei elite de intelectuali și politicieni, cât și prin voința marilor puteri din Lumea occidentală. Or experiența istorică, vizavi de nașterea și de procesul de formare al popoarelor pe Glob, de aici și coagularea identității de neam ne dovedește contrariu, proces de la care românii nu au făcut excepție. Și în mare parte teoria autohtonistă primează în privința formării poporului român și care, dincolo de orice controverse fundamentează acest proces pe un daco-latinism îndelungat, dovada că poporul român este singurul moștenitor al romanității orientale. De altfel, dintre toate țările colonizate de romani, singura România a păstrat numele care aduce aminte de Roma și de poporul roman. Iar dacă răsfoim și filele altor istorici ai antichității, ne  vom convinge și mai mult în privința vitejiei străbunilor noștri, reamintind bunăoară, din mărturisirile unui comandant roman din timpul războaielor cu dacii care spunea că ”dacul este vestit prin înfrângerile sale și ale noastre” (Tacit). După cum, împăratul de la Roma ajunsese să zică în fiecare zi “când vom cuceri, oare Dacia!” Și apoi la atâta vază se ridicau înaintașii noștri, încât împăratul August devenise prieten cu geții și chiar era să dea pe fiica sa Julia după printul get Cotison.

Însă, dincolo de orice referiri culese din arhiva istoriografiei acelor vremuri, un adevăr elucidat se poate desprinde și anume că romanii, ca orice alt popor s-a născut și format într-un proces îndelungat, având la bază trei elemente etnice și completate ulterior cu altele de mai puțină importanță. Și este vorba de elementul autohton: traco-daco- getic, elementul latinofon impus după cucerirea Daciei de către romani și elementul migrator, preponderent slavic. Specifitatea cultural-lingvistică este dată însă de elementul latin, la început pe un teritoriu mai mare, la nord și la sud de Dunăre, unde se formaseră deja cele trei provincii romane; Dacia, Moesia și Panonia. Ulterior, prin pătrunderea unei  numeroase populații slave la sud de Dunăre (sec VI-VII), nucleul principal de  romanizare și formare a poporului roman se rezumă numai la teritoriul de la nord de marele fluviu, în vreme ce prin izolarea determinată de invazia slavă, romanitatea meridională se dispersează în toata zona Balcanică, dând naștere unor ramuri ale romanilor insuficient romanizați-aromani (machedoni), megleno-romani și istro-romani și care de multe secole trăiesc pe teritoriul altor țări, precum Grecia, Macedonia, Albania, Croația, Serbia, Bulgaria etc.

Aceștia și-au pierdut în mare parte limba și cultura strămoșească, fiind astfel asimilați de Populația majoritară din țările mai sus menționate.
Dar revenind la procesul de formare a poporului roman, trebuie să subliniem că acesta a fost unul îndelungat, începând cu sec. I-II d.Hr – și dincolo de sec.IX, întregul process fiind analog cu geneza popoarelor romanice, sau cu alte cuvinte s-a format ca orice alt popor romanic. Și ceea ce este important, că mulți dintre străinii de seamă a acelor vremuri remarca obârșia, statornicia și romanitatea poporului roman, amintind între alții pe Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul(sec.X), Ioan Kynnamos(sec XII), umanistul italian Antonio Bonfini, istoricul austriac I. Ghr .Engel, Anonymuscu Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor-sec.XII), geograful persan Gardizi, ș.a.m.d. Nu în ultimul rând, inclusiv împăratul austriac Iosif al II-lea (sec XVIII) îi considera pe romani ” indiscutabil cei mai vechi și numeroși locuitori ai Transilvaniei”. Deci, cu atât mai mult că romanii înșiși, mai cu seamă la nivelul elitelor, știau că se trag de la Roma, având și cel mai bun exemplu, al cronicarilor, bunăoară pe Grigore Ureche care spunea că” toți de la Ram ne tragem și cu a lor cuvinte ni-s amestecate” (vezi Letopisețul Moldovei- sec. XVII). De altfel, limba romană s-a format odată cu poporul roman, iar prin elementele ei de bază a fost și rămâne o limbă romanica, moștenind în structura gramaticală peste 2000 de cuvinte din limba latină. Și aici trebuie să subliniem în mod deosebit eforturile reprezentanților Școlii Ardelene (XVIII)- Petre Maior, Samuel Micu, Gh. Șincai, I. Budai Deleanu, etc., care au susținut cu documente și mărturisiri veridice latinitatea poporului nostru, mai exact că romanii sunt descendenți directi ai coloniștilor romani din Dacia. Mai mult, activitatea lor marca pătrunderea iluminismului European în Țările Romane, reamintind și două mari realizări în domeniul emancipării și culturii naționale: petiția “Supplex Libellus Valachorum (1791/1792), prin care se cerea împăratului Leopold al II-lea recunoașterea națiunii române ca parte integratoare a Principatului Transilvania, iar pe de altă parte introducerea grafiei latine în limba romană și înlocuirea scrierii chirilice.
Prin urmare, românii sunt un popor romanic, iar dacă în cultura noastră scrisă și-a făcut loc în evul mediu slavonismul, acesta nu a fost etnic, ci unul elitar și cultural, cu precădere liturgic, întrucât slavona fiind considerată o limbă sacră avea să pătrundă și pe pământ românesc încă din sec. X-XI prin intermediul bisericii bizantine. Renunțarea la alfabetul chirilic, se va produce treptat, iar primele tipărituri în limba romană aveau să aparțină diaconului Coresi, sub tipar brașovean în sec. XVI. Dar ceea ce încă mai trebuie subliniat că romanii sunt singurul popor romanic de credință ortodoxă, exceptând într-o  mică proporție pe romanii din Transilvania care, ajunși sub stăpânire austriacă, au  acceptat și autoritatea papală devenind greco-catolici, începând cu secolul XVIII. Adică este vorba până la urmă despre un cult hibrid, păstrându-se totuși ritualul ortodox în cadrul celui catolic. Și mai trebuie lămurite niște lucruri legate de etimologie, anume numele de roman și de vlah înseamnă aceeași sinonimie, termenul de roman provenind din latinescul vechi ro-manus, iar cel vlah folosit de străini și care însemna același lucru- originea romană a strămoșilor noștri. De aici și numele de mai târziu de “țară românească” și de Țările Române, formându-se statele medievale, prin contopirea formațiunilor voievodale ale românilor și anume: Transilvania, Moldova și Țara Românească (sec.X-XIV). Acestea se întindeau pe întregul spațiu carpato-danubiano-pontic, pentru ca mai târziu, în epoca modernă și în plin proces de afirmare și întregire a neamului românesc, teritoriile românești, așa cum spune și literatura de specialitate, “bucățile au început să se adune”: în 1856 Basarabia, cu județele de lângă Mare și Dunăre, alipindu-se la Moldova, iar la 1859 Moldova, dintre Prut și Carpați, s-a unit cu Țara Românească (Muntenia). Același lucru se va întâmpla și cu Dobrogea, sau vechea țară a lui Mircea-Voievod, adăugându-se Unirii la 1876.
Apoi avea să urmeze o perioadă nentreruptă, când elitele națiunii române-cărturari și preoți, oameni politici, ș.a.m.d. au intensificat eforturile pentru conștientizarea identității la români și la nivelul tuturor categoriilor sociale. Cu atât mai mult cu cât după Unirea Principatelor se simțea nevoia urgentă de o coagulare a întregului potențial intern, atât de necesar continuării luptei pentru dreptate, independentă și unitate națională. Altfel spus, sosise vremea să se strângă tot neamul românesc la un loc, atât pentru dobândirea  indepenței naționale în 1877, ceea ce avea să fie obținută prin îndelungate și eroice bătălii pe câmpurile de luptă, cât și a desăvârșirii Marii Uniri în 1918, când prin aceeași supremă voință a întregii națiuni, s-a creat statul național unitar român. Iar de aici mai trebuie subliniat un lucru foarte important și anume, indiferent de restriștile vremurilor trecute, pe identitatea noastră etnică s-a format conștiința de neam, ideea de libertate și sentimentul dragostei pentru obârșia comună, pentru bunii și străbunii noștri. Numai că din păcate, astăzi ne bântuie un fenomen extrem de periculos-globalizarea, impusă fără nici un fel de îndoială de către marile puteri în disputa lor permanentă pentru reîmpărțirea sferelor de influență și geo-strategice. În consecință, se caută prin tot felul de scenarii și mijloace să se înlăture specificul național și aruncată în umbră identitatea etnică și istorică a popoarelor, inclusiv istoricii de reputație mondială nu sunt lăsați să-și facă meseria, fiind izolați în afara jocului. În schimb, s-a ajuns în situația, pe cât de aiuritoare pe atât și de perversă, ca informarea opinei publice despre trecutul istoric al națiunilor, inclusiv al identității lor etnice să fie lăsată la îndemâna celor care au tot interesul să speculeze și să dezinformeze istoria omenirii. Și totul se pare a fi supus unor gene politico-ideologice, colportate în neadevăr, manipulare și minciună, pe de o parte de către o mass-medie slugarnică celor care au tot interesul să impună fenomenul globalizării, iar pe de altă parte sunt analiștii și scenariștii politici, sau alți amatori de imagini truncate ale trecutului istoric, excluzându-se rău-intenționat rolul important pe care l-au avut comunitățile etnice în făurirea statalității, civilizației și spiritualității omenirii de astăzi. România nu face excepție de la o asemenea monstruozitate planetară, identitatea sa etnică și statală fiind pusă la rându-i într-un real pericol, mai ales pe fondul intoleranței și febrei secesionismului ce fac ravagii peste tot în lume.

Or acum este de neînțeles cum, în numele globalizării forțate și a așa-zisului europenism, decidenții politici din România renunță așa de ușor la apărarea și protejarea identității și demnității ființei noastre naționale și chiar încurajează îndepărtarea și înstrăinarea generațiilor tinere de trecutul și istoria neamului românesc, alterându-le fără  nici un fel de îndoială, trăirile perene de continuitate și etnico-emoționale. Și orice bun român simte astăzi, mai mult ca oricând, acest fenomen nociv care răscolește obârșia și existența noastră românească, iar de aici o continuă și agresivă ofensă adusă din exterior, care afectează independența și suveranitatea României. Atunci, nu ar fi cel mai mare păcat ca un popor să-și uite rădăcinile, să nu-și mai cunoască istoria, tradițiile și trecutul cu faptele glorioase ale înaintașilor. Pur și simplu ar fi o sinucidere a identității etnice, lingvistice și teritoriale a neamului românesc, întrebându-ne cu îngrijorare de ce în astfel de vremuri tulburi românii au ajuns să nu se mai înțeleagă și să trăiască în ură și dezbinare, uitând așa de ciudat că totuși, prin rădăcinile și tulpina existenței noastre multimilenare curge sângele strămoșilor noștri, daco- geți și romani și că pământul acesta este frământat cu osemintele eroilor neamului și a acelora care, pe banda timpului au clădit prin sudoarea lor și au luminat cu înțelepciune calea spre progresul României moderne? Și acum,când este atâta nevoie de unitate pentru apărarea identității și ființei noastre etnice, de ce oare am abandonat a ne prețui trecutul pentru a ne putea hrăni mai departe prezentul, dar mai cu seamă viitorul urmașilor, urmașilor noștri? Este trist, dar adevărat, voind parcă a ne cătrăni trupul și sufletul cu tot felul de porniri și răutăți, iar dacă încă mai avem istorie și propria identitate, acestea se datorează doar credinței și pământului sfânt ale acestui popor, rugându-ne fără încetare la bunul Dumnezeu și la Fecioara Maria pentru  statornicia și liniștea noastră pe aceste mirifice meleaguri, din păcate invadate de-a lungul timpului de împestrițate elemente eterogene, ce au tânjit cu lăcomie și barbarie la bogățiile și agoniseala străbunilor, nevoiți la rându-le a le apăra cu atât de multe sacrificii, dând de fiecare dată dovadă mărețelor lor lecții de patriotism.
prof. Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here