Am citit tratatul despre stat al lui Aristotel şi despre republică al lui Platon şi le-am utilizat chiar în dilogia-mi romanescă Ostrakon. Am convingerea că o Ţară se guvernează politic, ci nu civic. Adică din Parlament, ci nu din stradă. Hitler a preluat puterea cu ajutorul străzii şi s-a vădit a fi un dezastru antidemocratic. Lenin la fel, tot cu contribuţia populaţiei ieşite din minţi. S-a vădit că “demosul” a fost crunt manipulat căci a generat dictatura criminală a sovietelor (Lenin şi Stalin). Mişcarea legionară din România a însemnat, şi ea, tot o anomalie cumplită, cu mii de victime. Tot la fel s-au întâmplat lucrurile în Cuba (Fidel Castro, Che Guevara) ori în China demonicului Mao Zedong (1893-1976), autor, printre altele, al unei cărţi filosofice marxiste „Despre dictatura democraţiei populare”. Lenin şi Stalin într-un volum comun „Despre construcţia de partid” pledau pentru „o putere de stat care se sprijină pe violenţă”, pentru declararea de război împotriva unui guvern instaurat în urma unor alegeri legitime. Dar – citez – „ce spuneţi despre acest dispreţ suveran faţă de lupta împotriva poliţiei din partea unui admirator (în sensul peiorativ al cuvântului) (precum neamţul „pârât” Klaus Johannis? – n.m., I.P.B.) al mişcării spontane? (s.m.). El este gata să justifice lipsa noastră de pricepere conspirativă prin aceea că pentru noi, în condiţiile mişcării spontane de masă, n-ar prezenta, în fond, importanţă lupta împotriva poliţiei politice / […] Asemenea muncitori, oameni de rând din masă, sunt în stare să dea dovadă de o uriaşă energie şi abnegaţie în cursul unor greve (sau al unor demonstraţii de forţă, neaprobată, în Piaţa Victoriei, manipulate de partide „subversive” din opoziţie – n.m.), într-o luptă de stradă cu poliţia şi armata, sunt în stare (şi numai ei pot) să hotărască rezultatul întregii noastre mişcări – însă lupta împotriva poliţiei politice (şi a D.N.A.-ului kovesinizat demenţial în zilele de azi – n.m.) cere însuşiri speciale, cere revoluţionari de profesie” (Lenin şi Stalin, 1953, 189-190). Astfel că împotriva unui individ întors împotriva Constituţiei – al cărei garant ar fi trebuit să fie – şi împotriva C.C.R. – precum Klaus Johannis – trebuie aduşi şi educaţi – spre a-l izgoni de la Cotroceni – „revoluţionari de profesie”? „Aceasta este întrebarea” – vorba lui Shakespeare. Asta vrea Preşedintele actual, parcă desprind din „Hora de băieţi” a lui Tudor Arghezi? (T. Arghezi, 1980, 237-238), Treaba lui! Elias Conetti demască „haitele” cetăţeneşti, falsa lor strategie, situaţia lor paradoxală fie ele de vânătoare, războinice, jeleuitoare, a înmulţirii, a transformării în mulţimi înfuriate, paranoice, doritoare de „vid legislativ” ca să-şi facă ele „mendrele” după „bunul plac” (Canetti, 2000, in integrum). Klaus Johannis e un „primitiv” bolnav de „patima distrugerii” propriei naţiuni. Elias Conetti ne lămureşte perfect de ce are Johannis şase case şi cu Cotrocenii şapte: „În aceste case, aşa se crede, se află de obicei oameni care caută să se izoleze de masă, duşmanii ei.” (Canetti, 2000, 10). Klaus Johannis însuşi se mişcă „pas cu pas”. Aşa şi-a construit el viaţa, cariera (şi ce mai „comoară” de carierist s-a vădit că e – n.m.), destinul, unul explicit nefast pentru patria care s-a înşelat votându-l. Exact când sărbătorim un secol de unitate, ci nu „de singurătate” (Marquez, 1999, 379 „căci seminţiile osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ”). De altfel în cartea-i – mediocră cu desăvârşire, de natură autobiografă, în genul lui „Mein Kampf” (minus desigur aberaţiile unui psihopat complet alienat cum s-a arătat, în toată hidoşenia lui, Hitler – n.m.) ca „atmosferă subiectivă”, dar totuşi şi ca „doctrină autoritar-autistă”, Klaus Johannis ne înspăimântă pur şi simplu. Dar să citez, spre argumentarea de rigoare a opiniei mele; părerea sa despre „proasta reputaţie pe care o are mediul politic”. „Cine nu a spus sau nu a auzit spunându-se vreodată despre un profesionist (s.m.), un om decent, intrat în politica mare că s-a băgat în mocirlă?” (precum P.N.L.-ul de azi al lui Ludovic Orban şi U.S.R.-ul anarhist – n.m.)… Cum altfel să ai un mediu politic respectabil, dacă tocmai indivizii respectabili, profesioniştii, rămân în afara jocului?” Dar, inteligent (?!) Klaus Johannis a intrat în acest „mizerabil” joc politicianist. Mă opresc, scârbit, aici, căci volumul prezidenţial e prost scris, de un narcisism înfiorător şi de o crasă demagogie şi vădită atitudine antiromânească, şi antidemocratică (a se înţelege: antipesedistă, antistângistă), adeptă a unei drepte bazate pe „practici curate, instituţii depolitizate”. Când se pronunţă asupra acestor probleme, Johannis e confuz de tot, contradictoriu, jenant în lipsa-i de pregătire politico-filosofică (Johannis, 2014, 172-177). Concluzia articolului de faţă nu poate fi decât una singură: îşi doreşte cu orice preţ Johannis suspendarea în disperarea-i „turmentată” de acumulare de capital politic ca să mai reziste încă un mandat pe scaunul de la Cotroceni? Ferească-ne Dumnezeu de-o asemenea „curată nenorocire”.
un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –
Bibliografie:
– Ion Popescu-Brădiceni: Ostrakon (I), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011
– Ion Popescu-Brădiceni: Ostrakon (II), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2015
– Institutul Marx-Engels-Lenin de pe lângă C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S.: Lenin şi Stalin despre construcţia de partid. Articole, cuvântări şi documente în două volume (Vol. I), Editura pentru literatură politică, Bucureşti, 1953.
– Tudor Arghezi: Versuri (I); ediţie şi postfaţă de G. Pienescu, cu o prefaţă de Ion Caraion; Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980
– Gabriel Garcia Marquez: Un veac de singurătate; RAO International Publishing Company; Grupul Editorial RAO, Bucureşti, 1999
– Elias Canetti: Masele şi puterea, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000; traducere de Amelia Pavel; ediţie îngrijită de Gina Argintescu-Amza
– Eugen Negrici: Expresivitatea involuntară; Ed. Cartea Românească; Bucureşti, 1977
– Klaus Johannis: Pas cu pas; Ed. Curtea Veche; Bucureşti, 2014.
