1. Fabula de pretext occidental
Fabula e o specie literară totuși, revalidată extraordinar în secolul XX dar și în acest secol XXI. Și Gorjul își are fabuliștii săi: Ion Cănăvoiu și Nicolae Dragoș. Lor li se alătură, iată, David Valentin cu Fabule de trei… morale (2020), Fabule trimorale (2023) și Judecata necuvântătoarelor (2021).
Am găsit de cuviință să scriu o cronică – cu funcția ulterioară de eventuală prefață – la o probabilă a doua ediție din „Judecata necuvântătoarelor”. Prin definiție, protagoniștii și protagonistele fabulelor sunt animalele vorbitoare, deși de ipso et de facto animalele-s necuvântătoare, fie ele de gen masculin, feminin ori neutru, dar și figuri geometrice abstracte, componente imobiliare, obiecte ludicosportive.
„Judecata necuvântătoarelor” descinde dintr-o tradiție seculară: în 1924 polonezul Wladyslaw Reymont a publicat „Bunt / Revolta”, iar în 1945 George Orwell a creat capodopera distopică „Ferma animalelor”. Dar cum David Valentin aparține secolului XXI, el preia fabule de protest occidental, cu un rol revelator al societății umane în criză parcă… nesfârșită.
2. O paralelă postmodernistă de nuanțe lărgite
O bibliografie europeană decolează pe terenul arhetipal al lui Esop și Fedru, îi cuprinde într-un filon rodnic și neperisabil pe Pietro Pancrazi, Trilussa, Vittorio Butera, Italo Calvino, Jean Anouilh, Leonardo Sciascia, Rudyard Kipling, Franz Kafka, James Joyce, Raymond Queneau, Eugen Ionesco, Pierre Gamarra, Sabatino Scia ș.a.
David Valentin reprezintă curentul post-modernist în atacarea substanțială și formală a fabulei, dar se menține constant pe aliniamentul fie al parabolei, fie al satirei, fie al finei ironii, fie al unui umor familiar, fie al stigmatizării realităților contemporane.
Postmodernismul rezidă în crearea unei scenografii și în opțiunea reprezentației mai ample. Paleta de nuanțe lărgită, morala, verbul de redundanță barocă și chiar rococo, seducția urâtului din limbă, lipsa de complexe, rebeliunea jună, intriga, sintaxa, stilul (alegoria fiindu-i principalul angrenaj), gâlceava înțeleptului cu lumea, toate virează spre modul de reziliență apolitic, cu bătaie lungă, al literaturii.
Umorul, spumos deseori, țâșnește din mecanica versurilor, din metronomia pigmentată a rimelor. Cele mai izbutite fabule ale sale seamănă cu cele ale doctorului Grigore Lupescu ori cu cele ale lui Ion Cănăvoiu, amândoi gorjeni de ispravă ai actului etic și ai reacției estetice la problema mediocrității morale. Îi apreciez deci lui David Valentin spontaneitatea discursului, soluțiile „infailibile”, aerul de dezbatere publică, de dicțiune anticonvențională, ba chiar „scandaloasă” cu intenție motivantă; amendarea placidității, a inexpresivității, a monstruozității incolore a „sufletelor adormite” (ca ale lui Gogol – n.m., I.P.B.), a cumințeniei colectivale – atitudinii.
3. Ca o datorie de onoare: mesajul
Grație detaliului etic, de o stilistică a derizoriului oripilant, textura fabulelor lui David Valentin cultivă cu-o duplicitară bucurie resorturile teoriei râsului, pe care Henri Bergson o ancorează în acea rigiditate de ordin mecanic, în acea prezență a personajului într-un mediu definit, deși, evident, imaginar cauționat obligatoriu de o anumită realitate deviată de pe drumul drept (vezi: „Fabulă cabalină”) în care personajele sunt mitologice: Pegas, inorogul, iapa, țânțarul, porcul dar permutate în profan. Acest aspect denotă acea inocență fundamental-esențială, din care rezultă indubitabil o trăsătură dominantă profund abisală a „fabulei-mythos”; totodată scoase la vedere, ca un torent, conțin totuși și patternuri ale unor parabole politice, în care descoperim aceeași idee despre putere, dominație, dictatură, totalitarism, corupție, justiție mincinoasă, labilitate de tâlhar ce-a ajuns parlamentar (vezi „Pușculița și seiful”), despre dreptatea care „cu capul spart mai umblă uneori” (vezi „Capul și gâtul”), mita (vezi „Brânza și cașcavalul”) etc.
Depistez și „mucegaiul” arghezian dar cu o morală din care rezultă că „și cașcavalu-i frate cu ciolanul” totodată și „riscurile traseismului” „transpartinic”, abordat într-o fabulă „pe dos” în raport cu balada „Mistrețului cu colți de argint” (a lui Ștefan Augustin Doinaș – n.m., I.P.B.); mistrețul lui David Valentin „sătul de vorbe și democrație” se strecoară într-o cocină pe care s-a crezut o vreme stăpân până la intervenția veterinarului care l-a lăsat fără bărbăție. Concluzia e teribilă și-i de ținut minte: „Democrația cât ai vrea s-o-ntorci nu e o instituție de porci”.
Așadar fabula lui David Valentin e politeistă; este cum conchide și Andrei Pleșu aferentă spațiului moralizant, conduitei etice ca formă superioară a locuirii, înconjurând epiconarativ și dramaturgic un model ideal cu care se poate realiza o comparație educativă, epistemologică, utopia maniheistă a virtuții, a adevărului trăit ca substanță a conștiinței critice / autocritice, dar și a conștiinței-de-sine, exercitată ca o datorie de onoare.
4. Excelența scrierii eliberate
În „Fabule de trei… morale”, Valentin David practică sub deviza „Ridendo, castigat mores!” acel umor care biciuie viciile, moravurile, năravurile sub ocrotirea ironiei bine șlefuite. Fiecare fabulă are valoarea de cutumă etică dar în rigorile bunului-simț românesc. Dar cum ironia izvorăște din cultura romantismului, ea devine automat anticamera căruia i se administrează corecțiile necesare… epocal, ciclic, salvator al esenței stabile, cu aplomb curat… scriitoricesc, unui „prezent decadent”.
Astfel, umorul acestui David Valentin reprezintă – în ton cu Anton Pann și Cornel Udrea, de pildă, un exercițiu de deplină libertate – dar și o prețioasă invenție educațională, de relegitimizare a puseurilor satirice într-o arie politeistă prin excelență. Mă refer adică la acele fabule care acuză politicul de imoralitate, ispitit „fără sfială de un soi de dictatură personală”. Favoritismul, vorbitul „injurios, cu elocință, ca și parlamentarii în ședință”, pelagra turnătoriei (citez: „Într-o cireadă, turmă sau ciopor, e nelipsit măgarul turnător), nesimțirea nomenclaturii care „mai are gura mare, deși e în rahat”, amatorismul de chilipiruri, „trufia boului din frunte” care provoacă înecul întregii turme de vaci, pensia specială, efectele geloziei, vinderea țării la taraba bruxelleză „chiar de postu-i trecător”, apelul la veșnica pilă-ascensor, iată tot atâtea aspecte incriminate cu artă, cu promptitudine axiologică, cu jocuri spirituale, cu figuri metrice, cu contra-accente, rostire semnificantă cu ambiguitățile de gen, în exprimarea sentimentelor spontane, brute și în traducerea gândirii logice și translogice, cu excelența scrierii eliberate de prejudecăți, temeri, convenții ruginite.
Bibliografie:
• David Valentin: Judecata necuvântătoarelor (fabule); Editura Pim, Iași, 2021;
• Valentin David: Fabule de trei… morale, editura Inspirescu, 2020.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor doctor în filologie
