Rândurile de mai jos sunt urmarea lecturii unor poezii în manuscris, aparținând profesoarei Adina Popescu.
Cine se hotărăște să devină poet are de optat între tradiție și modernitate, deosebirea dintre cele două orientări fiind interpretată ca o opoziție între o poezie clară și ordonată și alta dificilă, neînregimentată unor rigori la fel de evidente.
Poeziei i s-au dat numeroase definiții, fiind considerată artă a limbajului care exprimă sau sugerează o emoție, un sentiment, o idee, armonie și imagine. Acceptată pe scară largă și azi, este cea formulată de Benedetto Croce, care consideră poezia transfigurare a sentimentului, intuiție, expresie. Prin lucrarea sa ,,Poezia. Introducere în critica și istoria poeziei și literaturii” (Editura Univers, 1972), filosoful caută să reabiliteze nu numai poezia romantică bazată pe efuziune, ci chiar producțiile de divertisment.
Poeții moderni nu sunt de acord cu părerea romanticilor, că lirica este un limbaj al sentimentului, al sufletului personal. Într-o poezie de factură modernă, se tinde să se facă abstracție de umanitate, de ,,trăire”, de sentiment, ba uneori chiar și de eul personal al poetului. Întrucât sensibilitatea inimii n-ar fi prielnică travaliului poetic, trebuia să se renunțe la sentimentalitatea vizionară în favoarea unei fantezii vizionare.
Tocmai de aceea este de mirare că, într-o vreme când poeții se lasă atrași de modernism sau de alte orientări compuse cu prefixoidele ,,trans-” și ,,post-”, Adina Popescu optează pentru valorificarea tradiției, a ceea ce Miguel de Unamuno numea ,,la tradicion eterna”. Eseistul spaniol făcea o diferență nuanțată între tradițiile esențiale și simulacrele lor, între adevărata tradiție, cea eternă și cea mincinoasă. Etnologul René Guénon considera că tradiția presupune un ferment simbolic, gnostic, transtemporal, conținând și un element suprauman. Într-un interviu realizat în revista ,,Flacăra” din 1997 de către George Arion (p.13 și 21), N. Breban afirma că tradiția trebuie înțeleasă ,,ca o permanență a valorilor, ca o redută contra imposturii de orice fel” și vedea în școală o ,,instituție eternă în care maestrul spiritual se hrănește de candoarea vitală a ucenicului.”
Caracteristica fundamentală a volumului ,,Autobiografie celestă” este fuga de teluric și aspirația spre divin, spre acel om ,,cu chip de curcubeu”, ai cărui ochi sunt ,,de celest avari.”
Temele cultivate de tradiționaliști –satul, trecutul, drama dezrădăcinării- au fost valorificate pe deplin. Sinceritatea trăirii o salvează de acuzația că ne-am afla în prezența unui ,,sentimentaloid”, a unui poet desuet. Copilăria petrecută în lumea satului a generat ralierea la viziunea blagiană din poezia ,,Sufletul satului” din volumul ,,În marea trecere”: ,,Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet și inima-ți zvâcnește mai rar/Ca și cum nu ți-ar bate în piept/ Ci adânc în pământ undeva.”
Satul se constituie ca un spațiu sacru, ca realitate durabilă în opoziție cu formele moderne care destabilizează omul. Portul popular, cu elementele sale specifice (ia, ciupagul de borangic, cămașa cu altiță, vâlnicul), avea puterea să alunge relele, funcția exorcizatoare apărând ca indubitabilă: ,,În ciupag de borangic (…)/În vâlnic cu cârpă lungă/ Toate relele alungă.”
Imaginea satului e dezolantă: crește numărul morților, fără copilărie se instalează pustiul. Întrebarea ,,de ce satul nostru drag nu mai e la linie/ Ci în coastă s-a mutat” apare firească. Sunt și alte motive pentru instalarea melancoliei în suflete: ,,Pleacă bunicii la ceruri/ Și poveștile se duc/ Tinerii-s înstrăinați/ Și nepoți nu mai aduc/Și vezi case și pridvoare/Care plâng necontenit/ România zilnic moare” (,,Epistolă din satul meu”). Tristețea este nemărginită, inima a încetat să mai vibreze, e ,,cord fără coarde”, limba, tradiția, portul, toate se află în mare suferință. S-au instalat ignoranța, indolența, tulburarea, izolarea, suferința, disperarea.
Poeta resimte intens dorul de divin, nevoia de oameni buni, de clerici autentici, respingându-i pe semenii noștri metamorfozați în demoni. Am ajuns săraci, părăsiți de divinitate din cauza invaziei răului: ,,N-am nici păduri, nici Dumnezeu/ Când omul e, pe lume, demon/ Cumplit e totu-n jurul meu/ Când simt atomul de neom.” (,,Atom de neom”)
Lumea țărănească transmitea o impresie bogată de forță, de tumult vital, de luminozitate intensă, o umanitate ființând parcă la fel dintotdeauna, desăvârșit consolidată, fixată în solul ei prin rădăcini adânci. Satul să rămână o redută a valorilor morale, vajnic apărător de toate primejdiile. Se profilează opoziția sat-oraș, e cultivată ceea ce s-a numit elegia smulgerii din matcă, sentimentul de dor după o lume de purități și liniște, după lumea satului definitiv pierdută.
Pierderea specificului rural, citadinizarea între altele ,,ferești termopanizate” sunt din ce în ce mai pregnante (,,La țară”).
Un spațiu important este rezervat evocării unor chipuri din lumea satului: părinții, bunicii, taica Mitu, soacra, Moșul Ion, lăutarul Tapotă –luminători ai copiilor. Moartea tatălui generează elegii de o incomensurabilă tristețe.
Opulența îi repugnă, o atrage ,, viața aceea simplă, curată, aproape de Dumnezeu”. E regretabil că s-a renunțat prea ușor la tradiții, războiul de țesut, mătura și ,,hodăița” devenind obiecte de muzeu. Legătura omului cu casa ne duce cu gândul la cartea lui Gaston Bachelard ,,Poetica spațiului (Qudsige, PUF, 1983): ,,Casa este colțul nostru de lume, primul nostru univers, un veritabil cosmos. Fără casă, omul ar fi o ființă dispersată.” Nu castelele sunt cele care oferă siguranță, ci casele mici, ,,hodăița” cum zice poeta noastră, cuibul care trebuie asociat cu casa simplă. Cuibul este centrul lumii, lumea este un enorm cuib, aglomerare de pământ și de cer, de moarte și de viață și de două timpuri: acela care este disponibil și acela care lipsește.
Asemenea gândiriștilor, Adina Popescu exploatează cu fervoare elementul religios, considerând că ,,Nimic fără Dumnezeu” este un dicton mereu actual. Ne-am pierdut identitatea, suntem preponderent tereștri: ,,Nici noi nu mai suntem noi/ Ci lut plin de nevoi/ Nu-s nici arhetip, nici mit/ Ci un strop de infinit.” (,,Strop de Dumnezeu”). Îngerii dansează cu veșminte florale culese din spațiul fereștilor: ,,Și între cer și-ntre Pământ/ Vei vedea îngeri dansând/ Cu cununi împărătești/ Culese de la Lelești. ”(,,Umilință cu credință”). Satul devine spațiu sacru, realitate durabilă în opoziție cu formele moderne care destabilizează omul. Îngerii sunt embleme ale sacrului, Domnul e acoperământul nostru, El ne va păzi de tot răul, păzi-va sufletul nostru de invazia demonicului. Asemenea Abatelui Bremond, poeta încearcă să identifice poezia cu rugăciunea, iar starea poetică devine stare de grație. Fiind o credincioasă practicantă, poeta își exteriorizează trăirile din timpul liturghiei sau ale sfintelor taine (spovedania, împărtășania, botezul, sfântul maslu). O constatare tristă: iubirea hristică își are sălașul mai puțin în om, ea ,,fiind tainic legământ/ Și nu prea supraviețuiește pe Pământ/ E-n fluturi, păsări, pomi și flori/ Și binecuvântarea rară ce e-n noi.” Comunismul îi repugnă pentru că se muncea din greu, dar pentru alții: ,,Am învățat să-mi păstrez talanții/ Și munca drept temei pentru liberalism.” (,,Foaie”). Nepăsarea față de suferințele oamenilor este condamnată fără cruțare, poeta manifestând milă pentru bătrânii singuri, pentru tot ce e jalnic. Ca să scape de sub pecetea unei mari dezamăgiri, invocă divinitatea; ,,Vino, Doamne,iară/ Și naște-Te om/ Iar contemporanul /Fă-l nițel bonom.” O întrebare gravă: ,,Ce pretenții să ai tu, de vreme ce pe însuși Mesia l-au trădat cu cerbicia demonilor întrupați/Contemporanii săi frați” (,,Lasă-mi jertfa!”). Ne-au rămas iertarea, nemurirea și izbăvirea de ego, de humă. Chemarea ,,Vino, Doamne!” devine un laitmotiv și sursă de încredere în mai bine și în viitor. Îi repugnă ura, nedreptatea, are oroare de calamități, aspiră la iubire, smerenie și la fericirea izvorâtă din Sfintele Taine. Încheie implorând divinitatea s-o însoțească pretutindeni, să răspundă căutărilor ei, să-i fie și muză, să-i dea aripi, să fie ,,eter sublim” (,,Yes, you are!”).
Poezia tradițională nu este, cum cred moderniștii înfocați, doar proză versificată. Întâlnim și imagini de mare prospețime și dorința de intelectualizare a limbajului poetic prin utilizarea neologismului.
Aliajul de clasicitate și spirit modern e o notă caracteristică a volumului. Unele poezii confirmă definiția baudelairiană a poeziei – ,,copilărie regăsită , prin urmare percepție.” Lirismul este atât expresia lumii interioare a poetei, cât și a lumii exterioare, privite dintr-un unghi personal.
Prof. Eugen Velican
