Am fost membru în echipa de cercetare a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj un deceniu întreg (2010-2020). Am umblat prin sate și cătune, muzee și cimitire.
Când am cunoscut-o eu pe Maria Pănescu ea avea 71 ani și se ținea încă bine.
Am „descusut”-o despre ceremonialul de moarte și înmormântare. Ascultând-o mi-am dat seama că are vocația povestirii și o fire fantastă. Trăise și în Racoți-Godinești și în Vârtop, iar memoria îi conservase fiecare detaliu funerar. Relatându-mi-l, am avut brusc revelația că pe vatra unor așezări gorjene tradițiile mai persistă intacte încă, dar pentru câtă vreme?
„Ritualul debutează cu spălarea mortului: bărbatul de către un bărbat care să nu-i fie rudă, femeia de către o femeie în același context social. Apa se strânge într-un lighean și se aruncă pe iarbă verde, la loc curat, eventual dacă există, la rădăcina unui pom. Acest element arhetipal e substitutul „locului cu verdeață” biblic… Imediat i se leagă mortului picioarele cu fuior de cânepă (abia după slujba din biserică i se dezleagă). La cap, în sicriu i se pun: oglinjoara, pieptenele, briciul de bărbierit și pe unele locuri, și alte obiecte de-ale celui decedat precum: un creion, vreo carte, vreo daltă, în funcție de meseria practicată pe când fusese viu. La picioare, i se pun pietricele, o mână de nisip, un șip cu apă de izvor, lumânarea cu care a fost arsă o cârpă în trei colțuri și cârpa însăși (ca simbol al Triadei Transcendenței Divine: Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt).
În aceste momente cele trei bocitoare cântă următorul pasaj liric dedicat postumității imediate: „de ici de sub grindă, / ți-am pus o oglindă / și din vad în râu / nisip auriu / iar de la izvor / ți-am adus urcior / cu apă curată / de pus în covată. / Și-o cârpă ți-am pus / să-l ștergi pe Iisus / de durerea cruntă / iar când o fi nuntă / să citești din Carte / mersul mai departe / pe drumul întins, / de lumină nins” ș.a.m.d.
Când i se dezleagă mortului picioarele, i se rupe și cârpa ca să nu facă vrăjitoarele „farmece” cu ea, adică să nu recurgă, pe baza acesteia la cine știe ce elemente de magie fie ea albă ori neagră”.
„Dar să ne întoarcem, maică Maria, la ținerea mortului în casă. Încă mai e până la intrarea în biserică – i-am spus interlocutoarei mele de o zi („zi de vară până-n seară, / zi prelungă să ne-ajungă”). „Să ne întoarcem, după cum spui dumneata, domnule. Cât e ținut trei zile și trei nopți în locuința sa mortul, se acoperă oglinda cu pânză albă (pe la anii 1600-1900 se punea o cergă din cânepă la cei mai săraci)”. „De ce, mamă Maria?”. „Să nu se reflecte umbrele mortului în oglindă și să apară în altă parte, cine știe pe unde? Pe la vreo fostă iubită pe care-a îndrăgit-o în tinerețe și dacă mai e în viață o colindă ca să-și ia adio de la ea cât timp sufletul său mai trăiește prin zonă. Jos pe podea, sub picioarele mortului se pune o cană din pământ plină cu apă în toate cele trei zile, care apoi, la plecarea spre biserică și cimitir se sparge în casă iar cioburile (și alte gunoaie căci pe această perioadă casa nu se mătură) se învelesc într-o pânză și se țin 6 săptămâni ca să se azvârle la slobozirea izvorului (la 44 de zile). În schimb la capul mortului în aceleași trei zile pe o masă (rotundă ori pătrată) stau vasele cu mâncare și băutură. Veghea mortului este oficiată în cea dintâi seară de rude, în cea de-a doua seară de vecini, iar în ultima seară de către ceilalți conlocuitori ai așezării care cum consideră în ce relații a fost cu mortul (uneori câte un dușman vine o să-i ceară ori să-i dea iertarea cuvenită). Dacă n-a avut cununie, mortului / moartei i se aduce din munte un pui de brad care este împodobit. Mortul ori moarta se îmbracă dimpreună cu cea/cel care ar fi urmat să-i fie soață ori soț în costumație de ginere ori mireasă. Sunt chemați lăutari care cântă toate ale nunții iar tinerii și fetele din sat joacă hora și pe-a mirelui și pe-a miresii”.
„Stai olecuță, maică Marie, să ne orânduim fiecare amintirile. Eu am participat în junețea-mi năzdrăvană (pentru că am fost, în primii 14 ani de existență, un copil și un adolescent imprevizibil și inventiv) la o asemenea stranie nuntă, pe care, mai târziu, student fiind la Craiova, profesoara mea universitară de folclor Eufrosina Leonte (poeta simbolistă Sina Dănciulescu, azi, pe nedrept uitată) m-a retrimis înapoi la Brădicenii mei fabuloși ca să culeg „Balada nunții celui mort”. Am izbutit să-i îndeplinesc porunca, fiind norocos; mai trăia cea care o avea în posesie de la părinții ei; se numea Luxița Ciolofan și avea 67 de ani, trăia în cătunul Drăgoești (din satul Brădiceni). Drept răsplată, la examenul din anul I, am luat nota 10. În 2011, am publicat-o în primul volum al tetralogiei „Ritualul morții și înmormântării în Gorj”, scos la Editura Centrului Județean pentru conservarea și promovarea Culturii Tradiționale Gorj (vol. I Moartea și înmormântarea în Gorj, pp. 70-73).
Dar, tăcând dintr-odată, maica Maria Pănescu, am mai zăbovit dimpreună două-trei ceasuri. Mie și echipei mele (alcătuită din cei doi fii ai mei Dan Adrian și Silviu Doinaș, Pompiliu Ciolacu, Viorel Surdoiu, Teodor Dădălău, Stelian Florescu ș.a.). Ce-am mai aflat? Pe sărite, firește, căci întrebările-mi completau doar „tabloul” ritualic-arhetipal-mitologic-religios (ortodox).
• La groapă, femeile împart din coșurile de nuiele 44 de colaci și 44 de prosoape (sau batiste în altă variantă);
• La un an se îmbracă mortul cu costum nou, cu pantofi, cu pălărie, cu cravată, mă rog, după cum obișnuia răposatul (sau răposata) să se poarte: „clasic” sau „modern”; în felul acesta, familia se asigură că mortul pleacă definitiv, iar sufletul i se ridică la cer (în eter – n.m., I.P.B.);
• Găina (sau cocoșul) se dă fie pe sub mort, fie peste mort: „după câte bordeie tot atâtea obiceie”;
• Drumul spre biserică presupune fie două fie trei popasuri (la răscruce de drumuri, la vreun pod, la vreun izvor, eventual la locul de muncă, unde e cazul – n.m., I.P.B.);
• Cât stă mortul cele trei zile în casă se pune o blană sub pat; la slobozirea izvorului, se aruncă pe apă cu trei cotovăici pe ea; în fiecare cotovaică sunt patru lumânări aprinse, jar și tămâie;
• Moartea este precedată de prevestiri, masa și scaunul pocnesc, becul se sparge, cântă cucuveaua pe casă; când pocnește și casa, se pune tămâie într-un ciob de farfurie și se tămâiază întreaga locuință, totodată cu cele rele din înăuntru;
• Spaima că ar putea deveni mortul moroi a dispărut de prin 1850; Nicolae, tatăl soacrei Mariei Pănescu, se făcuse strigoi, l-au dezgropat și i-au bătut un cui lung și gros (un piron deci, precum cele folosite de romani la răstignire) în piept; au recurs la acest gest „tradițional” pentru că venea noaptea în odaia neveste-sii și trăgea pătura de pe ea, ea biata, îngrozită, îl implora: „Lasă-mă-n pace Nicolae că se sperie copiii și dau într-altele”.
Am vizitat site de biserici gorjene. La fiecare, în dreapta, în pridvor e zugrăvit iadul: Gheena, Foamea și Setea, întunericul cel negrăit, Plângerea și crâșnirea dinților, Putoarea cea rea (ca râia). Tartarul, Oamenii înghițiți de lighioanele diavolești, Pământul și Apa. În stânga pridvorului bisericii, e Raiul, Tâlharul cel bun, Mihail și Gavril cu aripi la umeri. În curtea bisericească e de regulă un prăznicar, o fântână, o clopotniță. La Tunși, am dat peste o biserică sub forma unei căsuțe țărănești, cochetă și delicată, pe o muchie de deal, de parcă Dumnezeu s-ar fi mutat „la țară” la Tunși, să mai stea o vreme și printre oamenii locului, „frate” cu scorobeții râului și cu țicleții din codru, cu florile și privighetorile.
În Vârtop, am cunoscut un olar în vârstă de 71 de ani, pe nume Vasile Cârpeanu, care a încercat să ne încredințeze că deține un picior de dinozaur găsit pietrificat pe matca apei Vârtop. Are casă veche: cu pridvor, scară de lemn sub acoperișul pridvorului pe stânga cu 8 trepte și cu stâlpi totemici din lemn: casa are la subsol o pivniță ca la Brădiceni, marcă distinctă a Gorjului de Nord. Meșterul olar ne-a invitat în atelierul său unde ne-a arătat roata, cuptorul, pieptenul de modelat, scândura de făcut pământul, coasa de tăiat lutul, cornul de vită pentru înfloratul străchinii, oalei, vasului de vin, castronului etc., pana de gâscă pentru colorat modelul scrijelit ș.c.l.
Am intervievat în acest periplu al meu tot soiul de oameni printre care, în etapa Țicleni, pe Constantin Stăncioi (50 de ani), sculptor în lemn și creator popular în rădăcini de copaci, având și în holul Primăriei două busturi din lemn ale lui C. Brâncuși (stejar) și T. Vladimirescu (tei); pe preotul Dragomir Țicleanu (30 ani), la biserica Sfântul Mucenic Gheorghe, dintr-un cartier al orașului; lăcașul e pavoazat cu icoane pictate în stil românesc (deci nu bizantin) de către autentici zugravi populari și sfințit pe 23 aprilie 1889 și are sala din față mărită, prin sprijinirea pe 4 stâlpi de lemn, având ca bază patru pietre de moară; biserica așezată pe temelie de piatră are formă de corabie, pereții construiți din lemn, cu o singură turlă tot din lemn acoperită cu tablă galvanizată și pictura în tempera e a lui Ioan Oprișanu, transilvănean fugit de la Orăștie și stabilit la Dobrița; tot el pictase biserica Tunși când a fost prefăcută; școala primară nr. 2 din Tunși-Țicleni, azi e muzeu cu obiecte tradiționale și i-a avut ca directori pe Gheorghe Vasiloiu, Nicolae Drăghici, Dumitru Vlăduțoiu, Aurel Ciurea, Valentin Ciurea.
Elev fiind, student apoi doctorand, pe urmă în Cetatea Băniei, am participat la niște cursuri de etnografie și folclor la Târgu-Mureș, Brașov, Predeal, Cluj-Napoca. Am deprins pe-acolo de la cercetătorii din epocă tainele culegerii de produse „populare” de pe teren. Acasă, la Brădiceni, muica Luxița Popescu-Mocioi îmi reamintea, în rarele-i clipe de răgaz (căci cât era ziulica de lungă, niciodată treburile nu se terminau), câte-un descântec de ploaie, câte-o invocație de buburuză, și eu mi le notam ca un inepuizabil entuziasm de novice în arta cercetării hermeneutice și antropologice.
Așa am ajuns ca, în toiul unor discuții cu diverși intelectuali craioveni în domeniul folcloristicomitologic, dar și cu unii oameni de cultură gorjeni (precum Stelian Florescu, Haralambie Bodescu, Ion Mocioi, Ion Trancău, Dan Pupăză, Ionel Nistorescu, Dumitru Bălăeț, Pompiliu Marcea, Marin Beșteliu, Titu Rădoi, Ion N. Rădoi, Viorel Gârbaciu, Ion Sanda, Sabin Firiza, Pompiliu Ciolacu, Ion Cepoi, Artur Bădița, Nicolae Diaconu, Nicola Visa Vânătoru, Mircea Sochici ș.a.) să comasez câteva teme, motive, arhetipuri, într-o sinteză (parțial rescrisă de mine însumi, pe o perioadă de decenii (1973-2023).
Iată prin urmare o variantă finală, deocamdată, îmbunătățită, recreată într-un limbaj filtrat, esențializat, universalizat, în măsura în care „persoanele” au permis, iar accentele ontologicofenomenologice au acceptat.
‒ un documentar de Ion Popescu-Brădiceni –
Descântec de ploaie
Cărămidă nouă,
Dă, Doamne, să plouă,
să plouă bulbuci,
și să îmi aduci
păpădie-n spori
tot la sărbători,
sărbători păgâne
și datini bătrâne,
sărbători creștine
să ne fie bine:
Să plouă șiroaie
plopul când se-ndoaie,
salcia și-alunul,
caprifoiul, unul
printre mândre flori,
să-mi dăruie-n zori
mirosul de fân
tânăr să rămân;
dar, de-o fi să mor,
la mine-n pridvor,
să cânte sub soare
o privighetoare,
să cânte sub lună,
menestrel pe-o strună
de mărgăritar,
duios și cu har.
Cărămidă veche,
dă, Doamne, o streche
printre sânziene,
să le curgă-n vene
numai apă vie,
iar o ciocârlie
să-mi cânte-n târnaț
cu nestins nesaț
despre-a mea pereche
ce-o să stea de veghe
de m-oi nemuri
într-o bună zi
pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
pe-o vale măreață
cu multă verdeață,
cu pod peste râu,
cu grâu pân-la brâu,
și cu pește-n baltă
sub bolta înaltă,
brăzdată de stele
cât niște lalele
în Sfânta Grădină
ce nu se termină
decât în lumină
candidă, divină.
