La 17 martie 1957 își dă sfârșitul în Elveția, departe de țara pe care a iubit-o, căreia și-a dedicat toată viața, cel mai mare om politic pe care l-a avut România modernă. O adevărată stea a neamului nostru care luminează și azi sufletele românilor.
Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă!
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e fățărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața!
Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom ști să-l luăm și, mai ales, să-l merităm!
Pentru Ardeal nu-i viață care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforțare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumusețează, până și moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!
Ardealul nu e numai inima României politice; priviți harta: Ardealul e inima României geografice!
Din culmile lui, izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie: la miază-noapte Someșul; la apus, Mureșul; la miază-zi, Oltul! De-a lungul Carpaților, România de azi se întinde ca o simpla zonă militară a unei fortărețe naturale, încăpută în mâini străine!
Acel care nu se simte tăiat la brâu, când privește Ardealul, acela nu-i roman, acela-i sămânță străină pripășită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părțile!
Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipește carne de carne, fără să curgă sânge!
Emoționante cuvinte! Numai să fii de piatră și să nu lași lacrimile să se prelingă în amintirea celui care le-a rostit, dar mai ales în amintirea miilor de martiri care au făcut ca această vatră strămoșească stăpânită abuziv de tot felul de străini să se întoarcă în matca milenară din care a plecat fără voia ei. O țară mutilată de dușmanii din jur, a cărei răni adânci supurează și azi.
Vorbele profunde și pline de dragoste de țară, care nu pot decât să răscolească sufletul celui care le ascultă, aparțin celui mai mare om politic din istoria modernă a României. Ele au fost rostite la un mare miting organizat la Ploiești în 3 mai 1915, care a avut ca scop pregătirea intrării României în primul război mondial de partea forțelor europene progresiste, urmărind refacerea unității naționale, în pofida monarhiei aflată la putere, care opta pentru alianța cu Puterile Centrale, din care făcea parte și Imperiul Austro-Ungar în care era înrobită atât Transilvana cât și o parte din Moldova lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Moartea regelui german Carol I și impunerea voinței elitei politice naționale a așezat România pe traiectoria care a avut ca finalitate actul istoric din 1 Decembrie 1918 prin revenirea în hotarele de drept a vetrei milenare a strămoșilor daci. Vorbele de mai sus aparțin marelui diplomat și om politic Nicolae Titulescu, care s-a născut la Craiova, la 4 martie 1882.
A fost singurul român care a fost ales președinte al Ligii Națiunilor Unite, ba chiar a obținut două mandate, fiindu-i apreciată pe plan internațional activitatea bogată pe care a dus-o în promovarea păcii și înțelegerii între popoare, punând accent pe spiritualizarea frontierelor care, în opinia sa, presupunea o apropiere bazată pe valorile spirituale și culturale ale națiunilor. Pe acest fundament politic a fost primul care a lansat proiectul unei Europe Unite, care avea să fie dat uitării când a izbucnit al doilea război mondial, deși era singurul viabil pentru statornicirea unei păci durabile pe bătrânul continent.
Având studii juridice, N. Titulescu a intrat în politică în partidul conservator-democrat condus de Take Ionescu (1909), remarcându-se prin discursurile sale în favoarea reformelor de care avea nevoie România. În 1917 devine ministru de finanțe în guvernul Averescu, calitate în care va susține un proiect fiscal bazat pe reformarea sarcinilor fiscale pe principii echitabile și alte măsuri menite să contribuie la modernizarea țării. Peste un an este trimis la Paris, unde va pleda alături de Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille, Iuliu Maniu, Ion I. C. Brătianu și alți români patrioți pentru o Românie unită, așa cum era în vremea marelui rege Decebal, așa cum ar trebui să fie și astăzi dacă vrem să păstrăm vie amintirea strămoșilor noștri daci și a dârzeniei cu care au luptat pentru libertate.
Diplomat abil, socotit a fi cel mai inteligent om din Europa din vremea lui, orator desăvârșit, ascultat cu interes de public, Titulescu a călătorit prin toată Europa pentru a susține interesele țării sale, una din marile lui înfăptuiri fiind pregătirea pactului Briand-Kellogg, prin care războiul era scos în afara legii, la care a aderat și Romania.
Delegat la Conferința de pace de la Paris, Titulescu va media pentru realizarea unei păci trainice după tragediile aduse de primul război mondial, străduindu-se să aplaneze mult prea multele tensiuni interetnice și teritoriale care continuau să mențină o stare de încordare în Europa, cu toate că conflictul a luat sfârșit și s-a semnat pacea între cele două blocuri militare. A avut o activitate susținută pentru semnarea Tratatului de pace de la Trianon, prin care Ungaria a trebuit să accepte unirea Transilvaniei cu România, un act istoric de o importanță covârșitoare în drumul prin istorie al poporului nostru, un drum marcat de poticniri și ocolișuri, dar niciodată întrerupt de cineva. Avea să fie actul izbânzii mult așteptată de frumoasa prințesă Do(a)chia care continua să străjuiască pe muntele Ceahlău, o misiune sacră pe care și-a asumat-o rugându-l pe Zamolxis s-o prefacă în piatră pentru a rămâne veșnic pe pământul strămoșesc. Numai că azi Do(a)chia continuă să plângă, de la picioarele ei lacrimile curg șuvoi croindu-și albie adâncă la vale, prințesa fiind din nou îndurerată de rănile proaspete ale țării pe care a iubit-o și pentru care atât ea cât și fratele ei Decebal s-au jertfit, pentru ca ea să fie din nou liberă, ca prin amintirea lor să viețuiască în veci.
Din 1920 N. Titulescu devine delegat permanent la sesiunile Adunării Ligii Națiunilor, înființată prin Tratatul de Pace de la Paris din 25.01.1919, menită să vegheze asupra păcii în lume. O va face, dar pentru scurtă vreme. Oamenii politici ai vremii nu au luat în seamă ideea strălucită a marelui diplomat român, potrivit căreia doar o Europă unită putea să aducă o rezolvare reală tensiunilor datorate nenumăratelor conflicte și frământări care au marcat istoria europeană după prăbușirea Imperiului Roman, atât prin invaziile popoarelor barbare, care au avut ca rezultat o Europă formată din un amalgam de etnii, cât și luptelor interdinastice pentru putere și noi teritorii care au urmat, cu efecte dezastruoase în evoluția istorică a hărții ce o reprezenta pe fiica regelui Agenor, răpită de marele Zeus. Degeaba i-a sărit în ajutor zeița Afrodita, care luat chipul diplomatului român venit să-i salveze viața după ce a pornit din nou pe drumul prăbușirii de pe stâncă. În calitate de ministru de externe și alte funcții publice pe care le-a avut, Titulescu va pleda pentru respectarea tratatelor internaționale și găsirea de soluții adecvate de menținere a păcii europene, continuând să ia parte până în 1936 și la lucrările sesiunilor Consiliului Societății Națiunilor. În toamna anului 1930 a fost ales în unanimitate în funcția de președinte a Ligii Națiunilor, funcție în care a fost reales și în anul următor.
În 1935 devine membru titular al Academiei Române, iar, tot în acel an, Consiliul profesoral al Facultății de Litere și Filozofie din Iași îl recomandă pentru Premiul Nobel pentru Pace, pe care nu l-a primit din cauza unor jocuri de culise A fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităților din Atena și Bratislava, a fost ales președinte al Academiei Diplomatice Internaționale și președinte de onoare al Comitetului Român al Conferinței universale pentru pace.
Fiind un mare vizionar politic, Titulescu a pledat pentru încheierea unui Tratat de pace cu Uniunea Sovietică, act care, dacă ar fi fost încheiat, alta ar fi fost soarta României după al doilea război mondial (între propunerile marelui diplomat și om politic era și aceea a acceptării de către URSS a unirii Basarabiei lui Ștefan cel Mare și Sfânt cu România, act de revenire la pământul strămoșesc a unor teritorii smulse abuziv în urma războaielor ruso-otomane). Abia în 1935 va reuși să obțină acordul aderării României la pactul de asistență între URSS și Cehoslovacia, prin care cele două țări se angajau la ajutor reciproc în cazul unei agresiuni străine, după care a trecut la negocierea Tratatului. Titulescu nu a mai apucat să-și ducă planul până la capăt deoarece a fost îndepărtat din poziția de ministru de externe la 29.08.1936 (când se afla în străinătate), de regele Carol al II-lea care a optat pentru dictatură personală și aderarea la politica progermană a strămoșilor săi, ce aparțineau familiei de Hohenzollern care au stăpânit multă vreme în Prusia sau chiar peste Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, fondat pe ruinele Imperiului Roman de Apus după destrămarea Imperiului Carolingian (1512). Un Imperiu cu o istorie marcată de lupte interdinastice și de acaparare de noi națiuni și teritorii, care a urmărit să aducă și România în sfera de influență a Germaniei, rezultatul cel mai vizibil fiind alianța din al doilea război mondial, care a avut ca urmări comunismul și sfârtecarea teritorială a țării. Iată ce a însemnat faptul că nu s-a ținut seama de opiniile oamenilor politici români și ne-am lăsat antrenați într-un război agresiv, care nu caracteriza națiunea noastră. Iar schimbarea taberei într-un context total defavorabil și fără a se obține garanții prealabile a fost la fel de dezastruoasă ca și hotărârea de intrare în război. Este motivul pentru care marele diplomat român Nicolae Titulescu avea să înțeleagă și să combată cu vehemență concepțiile naziste ale lui Hitler și Mussolini și să atragă atenția în plenul Ligii Națiunilor asupra primejdiei acestora.
Îndepărtat din toate funcțiile oficiale și obligat, ca și Cuza, să trăiască în afara țării, în 1936 Titulescu se va stabili în Elveția, iar în 1940 va pleca în Franța, unde și-a dat sfârșitul după o lungă suferință, la 17 martie 1941, la Hotelul Carlton din Cannes. Guvernanților din România prohitleristă le-a fost frică și de trupul neînsuflețit al marelui om politic și au refuzat să dea curs testamentului acestuia, prin care și-a exprimat dorință să-și doarmă somnul de veci la Brașov. În 24 martie a fost înmormântat în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse Sf. Mihail din Cannes. Abia în 14 martie 1992 osemintele pământești îi vor fi aduse în țară și înhumate în curtea bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, potrivit cuvintelor atât de frumoase cuprinse în Testamentul scris la Saint Moritz în Elveția, la 05.01.1940:
„În ce mă privește, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 și 1920, doresc să fiu îngropat la Brașov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor ști să găsească un loc potrivit dorinței mele. Take Ionescu sus la Sinaia și eu la picioarele lui, jos la Brașov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil și doresc ca locuitorii Brașovului să accepte rugămintea mea.“
După ce apuci cu greu să citești aceste vorbe, printre valurile de lacrimi care te copleșesc fără voie, mai ai oare puterea să mai spui ceva? Mai ai oare puterea să treci prin grădina întortocheată a minții momentele din viața acestui astru strălucitor care, ca un adevărat vestitor al primăverii pe care a adus-o poporului său, avea să strălucească vreme de mai bine de trei decenii și să aducă lumină nației sale. Un om care și-a iubit țara mai mult decât s-a iubit pe sine, punându-și întreaga viață în slujba neamului său, răsplătit din păcate spre sfârșitul vieții la fel cum noi oamenii știm a ne răsplăti eroii, meteahnă pe care o avem încă de la începuturile lumii, la care nu vom renunța până la sfârșitul ei.
Promotor al păcii, dar mai ales a unității neamului românesc, marele diplomat și om politic a știut să lupte pentru realizarea și în plan diplomatic a năzuințelor obținute prin jertfa nenumăraților tineri care și-au dat viața în primul război mondial, dar și pentru menținerea în viitor a acestora. Valurile de lacrimi și de sânge care au curs de-a lungul istoriei noastre milenare pentru apărarea pământului strămoșesc și păstrarea lui în vechile hotare și-au găsit în cele din urmă împlinirea, un rol de seamă revenind marelui diplomat și om politic Nicolae Titulescu, adevărat astru care a strălucit vreme de câteva decenii deasupra pământului nostru românesc. De aceea voi încheia tot cu câteva din vorbele sale la fel cum am început, un adevărat Testament politic lăsat de marele geniu al diplomației românești, demn de urmat de toți politicienii sau cel puțin de cei care se socotesc a fi în slujba poporului pe care îl conduc: „Viața mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viața lumii, apărându-i, totodată, interesele naționale”.
Andrei Breabăn
