A apărut de curând monografia Brădiceni 500: veche vatră românească, întocmită de Constantin Codiţă. De publicarea ei s-a îngrijit Editura „Măiastră” din Târgu Jiu. A fost lansată la începutul lunii lui Răpciune în cadrul Festivalului Naţional „Serile de la Brădiceni” (ediţia a 22-a, 7-8 septembrie 2018). Autorul monografiei, dl. general de brigadă (r) Constantin Codiţă, un entuziast al culturii gorjene, dar, cândva, şi doljene, este originar chiar din Brădiceni. De această localitate s-a auzit în ţară, mai ales printre scriitori, graţie festivalului de poezie de care am pomenit deja. Însă, în afară de localnici, de personalităţi culturale ale Gorjului, puţină lume avea idee despre vechimea istorică a satului actual Brădiceni, situat în imediata apropiere a Hobiţei, locul de naştere al întemeitorului sculpturii modeme, Constantin Brâncuşi. Ambele sate sunt încorporate azi în comuna Peştişani, cunoscută şi pentru târgul anual ce se organizează aici în luna iunie.
Masiva monografie (526 de pagini, format mare) este alcătuită – cum ne putem da seama de la prima vedere – după veritabile criterii ştiinţifice şi beneficiază de o prezentare grafică de invidiat. În afară de autorul titular, la întocmirea monografiei au mai contribuit prof. univ. dr. colonel Constantin Mircioiu, colonel Ion Căpruciu şi inginer Octavian Vede, căruia îi aparţin şi tehnoredactarea şi imaginea grafică a copertei. Volumul este bogat ilustrat, alb-negru şi color, inserând numeroase reproduceri de documente administrative și istorice care atestă inclusiv vechimea aşezării şi, de asemenea, clişee foto ce completează istoria şi specificul acesteia, provenind din colecţiile artiştilor fotografi Gheorghe Ceauşescu, Aurelian Iulius Şuţă-SAI şi Vasile Pleşea.
Satul Brădiceni şi oamenii lui au fost descrişi de Alexandru Vlahuţă în România pitorescă, acum mai bine de un secol. Scriitorul, care făcea înconjurul ţării, a fost silit să poposească la Brădiceni în timpul unei ploi năprasnice, parcă din zilele noastre:
„Caii aleargă îndemnaţi de ţipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor, care cad, repezi şi grei, ca o grindină de gloanţe. Într-un sfert de ceas toată câmpia e o mare. Cu chiu cu vai, ajungem la Brădiceni, unde ne adăpostim sub umbrarul unei cârciume. Ţăranii desculţi, cu iţarii sumeşi până deasupra genunchilor, cu braţele goale, încrucişate pe piept, stau în picioare, neclintiţi, şi privesc cu jale la ogoarele înecate, la căpiţele risipite, la snopii desfăcuţi şi luaţi de puhoaie, la munca şi speranţele lor nimicite într-o clipală. Şi nimeni nu scoate o vorbă, nimeni nu se tânguie. E în liniştea aceasta a lor o măreţie de eroi de prin cărţi, o înţelepciune antică, înălţătoare, care mă umple de respect. Pe chipurile lor uscate e întipărită răbdarea sfântă a românului, tăria legendară a neamului acestuia, oţelit în dureri, care-a văzut şi îndurat atâtea, că nimic nu-1 mai poate îngrozi. Încerc să stau de vorbă cu ei. Duşi pe gânduri, cu privirea pierdută în văzduh, îmi răspund scurt şi silnic. De obicei ţăranul nostru vorbeşte puţin; nouă, mai ales celor de la oraşe, foarte cu greu îşi deschide inima largă şi răbdătoare.”
Am preluat acest amplu fragment din cunoscuta carte de călătorie a lui Alexandru Vlahuţă, citat în monografie la pagina 8, pentru a scoate în relief, prin pana scriitorului, portretul ţăranului gorjean din partea locului, o întruchipare a ţăranului român în genere. În acelaşi fragment, îndreptându-se către Târgu-Jiu, Alexandru Vlahuţă descrie, aşa cum face pretutindeni în carte cu ţinuturile româneşti, şi împrejurimile locului unde e situat satul Brădiceni:
„Şoseaua dreaptă, bătută ca-n palmă, taie întinsa câmpie ce se desfăşoară înaintea noastră. La răsărit se văd, peste şirul de dealuri verzi, înălţimile Vulcanului, care, împreunându-se pe la cheia Jiului cu măgurile cenuşii ale Parângului, alcătuiesc cununa muntoasă a judeţului Gorj şi graniţa României dinspre Transilvania. După un ceas de drum, pe şes deschis, intrăm într-o pădure mare şi Inimoasă, de stejari seculari. Ne adâncim în ea ca într-o lume tăinuită, plină de vrăji. Din desişul ramurilor se cerne întuneric”.
Cade cum nu se poate mai bine acest portret al ţăranului român pornind de la chipul celui gorjean, la fel şi „pictograma” locului, acum, în preajma sărbătoririi României centenare. Considerată astăzi, între altele, „un veritabil atlas geografic comentat al României” (Wikipedia), cartea lui Vlahuţă a fost publicată în 1901, când Regatul României era separat de Transilvania prin frontiera naturală a Munţilor Carpaţi. Binevenită este totodată şi monografia Brădiceniului de cinci ori centenar, semnată de Constantin Codiţă, autor, de asemenea, al Monografiei comunei Peştişani (2015). Brădiceni este pentru prima oară atestat documentar la 30 aprilie 1518, într-un hrisov emis de cancelaria domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521), prin care se întărea dreptul de stăpânire al lui Detco Tatul şi a altora asupra unor terenuri cumpărate în partea locului: „Şi iar a cumpărat Detco singur partea lui Drăgoi şi Stan din Brădiceni pentru 800 de florini.” (Brădiceni 500…, p. 5). În capitolul I, File de istorie, găsim informaţii despre Brădiceni prelevate din documente istorice şi de arhivă, dar şi din mărturii şi evocări. Astfel, Friedrich Schwanz von Springfels a lăsat în urmă o mărturie consistentă cunoscută sub denumirea de Descrierea Olteniei la 1723. Fr. Schwanz a fost un inginer topograf de origine prusacă, intrat în slujba Imperiului Austriac cu rang de căpitan. Între 1718 şi 1736 Oltenia a fost administrată de Imperiul Austriac (Habsburgic) şi nu Austro-Ungar, apărut în urma consfinţirii pactului dualist din 1867. Friedrich Schwanz a realizat, de asemenea, hărţile Transilvaniei şi Valahiei. În documentele întocmite de căpitanul austro-prusac între cele 24 de aşezări din judeţul Jiul de Sus se regăseşte şi Brediczani (Brădiceni), evidenţiat ca oraş între alte localităţi similare: „Râmnicul, Târgu Jiul […], Orşova în Banat, Nicopole în Bulgaria şi Sebeş în Transilvania. […]. Craiova, capitala administrativă a provinciei, este individualizată pe hartă între toate aşezările desenate în forma unei cetăţi semicirculare străjuite de un zid ce uneşte cinci turnuri de apărare.” (Brădiceni 500…, p. 13).
În volumul Istoria Gorjului (Edits, 1995) Vasile Cărăbiş menţionează, în arealul Brădiceni, activitatea unor centre de ceramică. Tot pe linia culturii şi a civilizaţiei tradiţionale găsim informaţii detaliate în capitolul 8, pe parcursul a 15 pagini: Portul popular din Brădiceni şi împrejurimi. Capitolul este completat de 9 pagini de ilustraţii în secţiunea Portul popular din capitolul 9: Albume de fotografii. Brădiceni în imagini. Autorul procedează la o clasificare a portului popular din zonă: „port de muncă şi port de sărbătoare; port de moşneni şi port de boieri; port tradiţional şi port ungurenesc; port schileresc; port de influenţă bizantină”, (op. cit., p. 412). Respectiva clasificare implică şi schiţarea unui istoric al portului gorjenesc din Brădiceni şi împrejurimi: Portul gorjenesc în secolele XVIII şi XIX, fără însă a referi şi la secolul XX. Ocupaţiile tradiţionale sunt prezentate în capitolul 6, Activitatea economică şi socială: agricultura, pomicultura, viticultura, creşterea animalelor, meşteşuguri, transport şi comerţ (prăvălii, hanuri, cooperative); de asemenea manifestările periodice sau ocazionale de peste an: târguri, nedei, bâlciuri. Dintre acestea trei, nedeile au cunoscut în general arii de manifestare mai restrânse, disipate în general în regiuni montane şi submontane. Iată consemnarea lui Constantin Codiţă despre nedeile din Brădiceni:
„Nedeile cu semnificaţia «ziua târgului »aveau loc cu ocazia unei zile de sărbătoare, pe lângă biserică ori în centrul satului sau într-un loc unde se găsea o colectivitate de oameni. La aceste manifestări, pe lângă comunicarea între oameni, distracţie cu muzică etc., mai aveau loc şi schimburi de produse specifice zonei şi preocupărilor oamenilor.” (ibidem, p. 356).
O caracteristică aparte a nedeilor din zonă era dată de componenta comercială: târg şi schimburi de produse.
La Brădiceni, cel puţin între cele două războaie mondiale, a existat şi o presă activă, îndeosebi graţie publicaţiilor Ţăpoiul şi Buciumul, prima fiind gazetă „umoristică-satirico-distractivă”, iar secunda „Foaie pentru strângerea folclorului. Organ al cercului folkloristic Buciumul, com. Brădiceni-Gorj, nov./ dec. 1924 – iunie/ aug. 1926.” Foaia mai are o „fluturare” în ian./ febr. 1936 apărând „cu subtitlul Foaie pentru săteni – literatură, cultură şi artă populară.” Abonamentul costa 25 de lei pe an pentru săteni şi 30 de lei anual pentru funcţionari şi instituţii. Director a fost I. I. Buligan Delagorj, învăţător. Gazeta se tipărea în fiecare lună. În numărul 1 din noiembrie 1924 găsim un articol de direcţie scris de preotul Teodor Gureanu, intitulat Să strângem folklor. Autorul pleda, între altele, împotriva masificării şi pentru păstrarea nealterată a identităţii în condiţiile unei modernizări accelerate a vieţii sociale:
„Influenţe nouă şi streine se întipăresc fără voia noastră, în moravuri şi în cugetare, imprimându-şi puternic pecetea lor inovatoare. Bătătorita cale a vremii îşi rupe moştenitele-i zăgazuri ştiute şi noile ţâşniri ne svârlu spre alte cărări. Tainic un nou germene începe a încolţi şi întreg individualismul nostru capătă simplele forme ale generalităţii. Uşor, uşor pierdem din complicatele însuşiri specifice, în cari se oglindesc originile şi îndurată soartă şi într-o bună zi nu ne vom mai recunoaşte fiinţa, ne vom renega trecutul.”
Un avertisment cu atât mai alarmant pentru vremurile de acum, când trecutul şi specificul naţional sunt pur şi simplu ignorate, iar nivelarea culturală este acceptată precum un narcotic. Ce publica însă, în anii ’20 şi ’30 ai veacului XX, foaia folclorică Buciumul, în fapt un fel de almanah folcloric? Un articol, nu prea lung, despre şezători, apoi chiuituri şi strigături, urmate de glume, hazuri şi snoave. Se adăugau: un grupaj de doine, cântece şi bocete, prezentate de însuşi directorul I. I. Buligan Delagorj, ghicitori, proverbe, datini, credinţe, obiceiuri, superstiţii etc. Reproducem din acestea de la urmă, cu tot hazul, fiorul şi chiar ridicolul lor:
„Pisica ori câinele să nu treacă pe sub mort căci se face moroi.
Noaptea în timpul când cântă cocoşii, să nu ieşi afară că te plesnesc Ielele. (Ielele se cred a fi nişte fete care umblă noaptea şi prin farmecele lor pot face din cineva, ce vrea).
Să nu treacă pisica pe sub pânză când o orzi (urzeşti, n.m., I. L.) că e semn de moarte.
Dacă îţi iese iepurele înainte când ai plecat la o treabă, să te întorci înapoi că-ţi merge rău.
Când pleci undeva şi vrei să-ţi meargă bine, să porneşti cu dreptul din loc.”
Într-o tabletă de încheiere despre Jocurile româneşti se deplânge căderea acestora în relativă uitare, funcţia păstrării lor revenind tot lumii de la sate:
„O, voi, jocuri româneşti, vesele şi curate, unde mai sunteţi? Hulite de pătura stăpânitoare, uitate şi înlocuite de cei străini fără dor şi lipsiţi de tradiţiile şi veseliile bătrânilor noştri, la ţară, unde totul e sănătos şi curat; numai acolo aţi rămas în picioare şi… şi acolo au început rătăciţii să se atingă de sfinţenia şi măreţia frumuseţii voastre bătrâne.
Buciumul – rege peste tăcerea codrului – de astăzi vă va cânta, vă va cerceta, vă va face cunoscute şi va obijnui pe cei tineri cu dragostea ce trebue s’o aibe către înlănţuirea voastră de braţe şi simţiri, ce a legat pe străbuni şi i-a îndemnat la fapte frumoase şi de laudă.” (Brădiceni 500…, p. 273).
În viziunea autorului (nesemnat) dansurile populare au fost, peste timp, unul din lianţii unităţii spirituale a poporului român.
Consider că monografia Brădiceni 500. Veche vatră românească, realizată de Constantin Codiţă şi colaboratorii săi, este una dintre cele mai ridicate calitativ între monografiile identitare apărute în ultimele decenii: completă şi complexă, bine documentată şi structurată, cu un bogat material ilustrativ, concepută şi organizată ştiinţific, cu mărturii directe şi bazată pe cercetare aplicată la faţa locului. De acum încolo imaginea satului Brădiceni devine inconfundabilă.
Ioan LASCU
