Exilul lui Saharov s-a întins pe o durată de şapte ani, până în decembrie 1986, când i s-a pus capăt, după o convorbire telefonică cu secretarul general PCUS Mihail Gorbaciov. Iată cum a relatat mai târziu Saharov desfășurarea convorbirii cu Gorbaciov: «Seara târziu, stăteam cu soţia la televizor. Au venit trei oameni, unul de la KGB şi doi lucrători de la telefoane. Aceștia fuseseră sculaţi din pat. Timp de şapte ani, noi fuseserăm lipsiţi de telefon. La plecare, după instalarea telefonului, reprezentantul KGB ne-a spus: mâine vi se va telefona, în jurul orei 10 dimineața. Am așteptat, însă la ora indicată nu a sunat nimeni. De-abia la ora trei a sunat telefonul, tocmai mă pregăteam să plec după pâine. La telefon era Gorbaciov. Mihail Sergheevici mi-a spus: s-a luat hotărârea ca dumneavoastră să vă întoarceți la Moscova, de asemenea şi Elena Bonner. Eu îi răspund destul de tăios: ea este soția mea (ceva în intonația lui nu mi-a plăcut, când s-a referit la Elena Bonner). Răspunsul a fost: da, da, nu veţi avea dificultăţi, puteţi să vă întoarceţi. […]
În dimineaţa următoare, după convorbirea telefonică cu Gorbaciov, miliţienii care ne supravegheau şi-au strâns întreaga gospodărie, reşoul electric, ter¬mosurile. În felul acesta s-a sfârşit exilul nostru.»
Academicianul Andrei Saharov a participat activ şi la Fondul internaţional „Pentru supravieţuirea şi dezvoltarea omenirii”. S-a declarat împotriva „Iniţiativei de apărare strategică” (Proiectul SDI de realizare a unui scut spaţial, anunţat de fostul preşedinte american Ronald Reagan), proiect cunoscut şi sub expresia metaforică „războiul stelelor”. Referindu-se la această problemă, Saharov spunea: «Consider crearea unui asemenea sistem drept o greşeală gravă. Dacă asemenea sisteme – chiar nedotate deocamdată cu arme nucleare – vor fi desfăşurate în cosmos, va apărea inevitabil tentaţia de a le distruge, ceea ce va putea provoca un război nuclear.».
Un interes deosebit prezintă propunerile academicianului Saharov pentru soluţionarea unor probleme globale stringente: securitatea centralelor nuclearo-electrice, ecologia regiunii amazoniene, breşa din stratul de ozon atmosferic.
Asigurarea securităţii nucleare va avea o importanţă hotărâtoare, în situaţia în care va spori ponderea energeticii nucleare. În viziunea academicianului Saharov, gradul maxim de securitate în energetica nucleară se poate obţine numai în variante constructive subterane: «Cu deplină competenţă şi autoritate pot spune că există o singură rezolvare cardinală: amplasarea subterană a centralelor nucleare. Avem numai două posibilităţi: sau fără centrale nucleare, sau energetica nucleară subterană. În lume, practica unor asemenea construcţii există în proporţii reduse (Suedia, Franţa). Consider că trebuie elaborată o convenţie internaţională, care să interzică construirea reactoarelor nucleare la suprafaţă.»
Referitor la pericolul ecologic major ce ameninţă întreaga planetă din cauza tăierilor masive de păduri în regiunea Amazoniei, academicianul Saharov face următoarele observaţii: «Există şi problema pădurilor braziliene.
La o conferinţă internaţională s-a exprimat părerea că ar trebui să li se plătească brazilienilor pentru oxigen. Ei asigură oxigen pentru întreaga planetă. Dacă s-a ajuns până acolo că li se plăteşte ţăranilor din Turcia să nu cultive mac pentru opium, atunci, cu atât mai mult, ar trebui să li se plătească brazilienilor, pentru ca ei să nu facă despăduriri masive. Sumele necesare s-ar putea obţine prin prelevarea din venitul naţional al fiecărei ţări a unui procentaj mic, de exemplu 0,1 la sută; la nivel global, suma totală ar fi considerabilă. În caz contrar, peste 50 de ani, brazilienii ne vor lipsi de „plămâni”, pur şi simplu nu vom mai avea ce respira…».
Existenţa breşei în stratul de ozon îl determină pe acad. Saharov să for¬muleze următoarele considerente: «Problema găurii de ozon este foarte neclară din punct de vedere ştiinţific. Nu cunoaştem care este cauza ei, poate că acesta este un fenomen determinat de anumite procese cosmice periodice, prin care Pământul a mai trecut fără a suferi mari daune. În legătură cu această problemă eu am o idee foarte îndrăzneaţă: cantităţi masive de ozon se formează în urma exploziilor nucleare la mari înălţimi. Însă am şi o reţinere în a propune această idee, din cauza riscurilor mari pe care le implică transpunerea sa în practică. Dar dacă, totuşi, se va ajunge la o situaţie catastrofală a stratului de ozon atmosferic…».
Andrei Dmitrievici Saharov ne dă tuturor o excepţională lecţie de demnitate umană prin întregul său comportament din timpul vizitei în SUA, efectuată după sfârşitul exilului la Gorki.
Reproducem un fragment foarte semnificativ din revista new-yorkeză „Rolling Stone“: «Andrei Saharov călătorea prin Washington într-o gigantică limuzină albă ca zăpada (automobilul visului capitalist!), în care există tot confortul: bar, telefon, televizor color, videomagnetofon, boxe stereo. Saharov – un om la 67 de ani, cu o înfăţişare bolnăvicioasă şi o tuse permanentă – şedea dincolo de geamurile de culoare închisă, având un costum destul de purtat şi cravata legată cam într-o parte. Limuzina l-a dus la început la Casa Albă, la o întâlnire cu preşedintele american, apoi la hotelul „Hyatt Regency”, pentru a i se înmâna o distincţie în semn de recunoaștere a contribuţiei sale la apărarea drepturilor omului şi un cec de 50 de mii de dolari, apoi la ambasada sovietică şi la cină la senatorul Edward Kennedy. Călătoria ar fi putut părea ameţitoare pentru un om care a fost exilat din Moscova, pe care l-a supravegheat KGB, de care s-au dezis colegii din Academia de Ştiinţe, care a fost defăimat în presa sovietică şi pe socoteala căruia se amuzau locuitorii din Gorki, oraşul în care Saharov fusese exilat fără judecată şi fără nicio învinuire oficială.
În coloana de maşini, împreună cu Saharov, călătoreau alţi şapte disidenţi, unii dintre ei fiind ieşiţi direct din GULAG. Iar acum, ei beau cocteil cu David Rockefeller. În comportarea acestor oameni se simţea o emoţie puternică, atunci când priveau la hotelurile de lux, la mulţimile de oameni de pe străzi, la vitrinele magazinelor ducând cu gândul la cornul abundenţei. Oraşul îi saluta cu binefacerile secolului XX. Totuşi, Saharov se arăta destul de neatent şi prea puţin impresionat de cele din jur, de parcă nici nu ar fi observat cât de mult se schimbase situaţia lui. La conferinţa de presă, când ziariştii în sfârşit l-au putut întreba ce impresie îi făcuse vizita în SUA, acest om, care niciodată până atunci nu mai fusese în străinătate, a răspuns netulburat: „Deocamdată, totul este aşa cum mi-am închipuit dinainte: nici surprize, nici dezamăgiri”.
Trebuie să recunoaștem că întâlnirea cu un asemenea om, care putea să-şi imagineze America fără să fi fost vreodată acolo, descuraja.»
Descuraja, pentru că unii ziarişti se aşteptau ca Saharov să se întreacă pe sine în a critica şi a discredita ţara sa natală, unde, timp de mulţi ani, fusese persecutat, denigrat, urmărit de securitate şi exilat. Dar, spre nedumerirea şi decepţia unora, Saharov a dat o admirabilă lecţie de demnitate morală şi de autentic patriotism. În contrast flagrant cu atitudinea demnă a lui Saharov, anu¬miţi reprezentanţi din fosta URSS şi din Europa de Est, dând dovadă de o jalnică micime de caracter, s-au comportat lamentabil când au vizitat Occidentul, iar câte unii continuă să aibă o prestaţie lamentabilă în relaţiile cu Occidentul.
Edificatoare sunt şi următoarele aprecieri despre personalitatea remarcabilă a lui Andrei Saharov:
Nikita Hruşciov (fost conducător al URSS): „Dintre savanţii noştri, el era un om – cum se spune – cu o cinste de cristal.”
Edward Teller (creatorul bombei termonucleare americane): „După părerea mea, Saharov merită mai multă stimă decât marele Galileo Galilei.”
Gheorghi Vladimov (scriitor, prieten al lui Saharov): „Saharov nu a condus nicio organizaţie, ci a fost cel mai strălucit reprezentant al acelei forţe spirituale numite rezistenţa morală.”
În partea finală, redăm modul în care acad. Andrei Saharov şi-a exprimat convingerile, cu valoare de principiu, care i-au determinat întreaga conduită: „Dacă un om îşi exprimă deschis propriile păreri, aceasta nu înseamnă că el speră neapărat să obţină ceva, dar, cu toate acestea, el spune ce are de zis, pentru că nu poate, pur şi simplu nu poate să păstreze o tăcere indiferentă. Tăcerea şi minciuna sunt foarte dăunătoare, ele întotdeauna duc la mult rău.”
Din nefericire, prea puţini au curajul şi demnitatea lui Saharov, deşi poate că unii gândesc în sinea lor ca el. Se poate pune totuşi întrebarea: a fost oare înţeles pe deplin acest om, pentru care cele mai strălucite perioade din viaţă s-au consumat în procesul de gândire creativă, în labirintul formulelor, teoremelor, ecuaţiilor?
Memoria, nr. 3 – 4/2009, pp. 148 – 155
Prof. pensionar, Teodor Voicu
