Motto: Destinul s-a dovedit a fi mai puternic decât personalitatea mea.
A. D. Saharov
Este o datorie de conștiință să readucem în memoria opiniei publice personalitatea excepțională a lui Andrei Saharov, cunoscut militant sovietic pentru respectarea drepturilor omului şi critic consecvent al totalitarismului.
Andrei Dmitrievici Saharov – remarcabilă întruchipare a conştiinţei morale, atât pentru Rusia secolului XX, cât şi pentru lumea contemporană – s-a săvârşit din viaţă la 14 decembrie 1989.
Academicianul Saharov a fost unul dintre creatorii bombei termonucleare sovietice. La începutul anilor ’50, la fel ca şi alţi savanţi sovietici, Saharov considera că URSS trebuie să deţină această armă îngrozitoare, pentru a putea accede la paritatea strategică cu SUA. Iată propria sa mărturisire, făcută în 1988: «N-am fost eu singurul creator al bombei noastre cu hidrogen. A fost o activitate de colectiv. Pe atunci, noi toţi eram convinși că realizarea, la început a bombei atomice (la care eu nu am luat parte), apoi a celei termonucleare, este necesară pentru stabilirea echilibrului mondial de forţe, pentru ca ţara noastră să se poată dezvolta fără să se afle sub ameninţarea unei superiorităţi covârşitoare a celeilalte părţi. Chiar şi în prezent nu pot exclude acest aspect. Noi şi americanii am creat o armă care a dat omenirii un răgaz de pace. Acest răgaz se menţine încă, dar sunt convins că el nu este nelimitat. Militarii nici nu mai pot să se descurce fără arma nucleară. De exemplu, cum ar putea fi distruse submarinele adversarului, dotate cu 16 sau cu 24 rachete nucleare? Singurul procedeu eficient ar fi utilizarea împotriva lor a armei nucleare. Tentaţia există, şi încă una mare».
Andrei Saharov a avut un destin unic. Fiind cel mai bun student, a fost scutit de armată în timpul războiului. La nici 20 de ani era considerat o adevărată comoară naţională, fiind păzit zi şi noapte de gărzi de corp. A beneficiat de privilegiile rezervate creatorilor sovietici ai armei nucleare.
Spre umilinţa serviciilor americane de informaţii, ruşii au detonat prima lor bombă atomică în august 1949, la numai patru ani după Hiroshima. Evenimentul a fost un puternic şoc psihologic pentru poporul Statelor Unite, căruia conducătorii săi îi garantaseră că pe ruşi îi despărţeau 20 de ani de crearea bombei lor atomice. Explozia atomică sovietică a stimulat puternic proiectul termonuclear al americanului Edward Teller. Prima explozie a bombei sale cu hidrogen s-a produs în 1952. Peste numai un an, ruşii au detonat bomba termonucleară a lui Saharov. Astfel s-a inaugurat era termonucleară, în timpul căreia omenirea s-a apropiat de limita unei catastrofe globale.
Saharov a fost răsplătit cu cele mai înalte onoruri: i s-au acordat Ordinul Lenin şi Premiul Stalin, a primit de trei ori titlul de Erou al Muncii Socialiste, iar la vârsta de 32 de ani era cel mai tânăr academician din URSS.
În timpul crizei Berlinului din 1961, conducătorul de atunci al URSS, Nikita Hruşciov, a hotărât să nu mai respecte înţelegerea neoficială cu americanii asupra încetării experienţelor nucleare în atmosferă. Într-o seară, Saharov a participat la o întâlnire la care Hruşciov a discutat despre reluarea experienţelor de acest fel, acţiune care ar fi afectat încrederea Occidentului în sinceritatea intenţiilor declarate ale Uniunii Sovietice. Saharov i-a transmis lui Hruşciov o notă scrisă ce conţinea rugămintea ca acesta să-şi revizuiască hotărârea, însă liderul sovietic a pus hârtia în buzunar şi i-a invitat pe cei prezenţi la masă. «Sentimentul de neputinţă şi de groază, care m-a cuprins atunci, avea să se păstreze viu în memoria mea pentru multă vreme», – îşi amintea mai târziu Saharov. El urmărea cu o profundă preocupare felul în care Hruşciov conducea politica externă sovietică, detonând în fiecare zi câte o bombă cu hidrogen. Punctul culminant a fost explozia unei încărcături cu o putere de 50 de megatone, ceea ce depăşea de cinci ori puterea totală a materialelor explozive folosite în toate războaiele din istoria omenirii, inclusiv bombele atomice aruncate de americani la Hiroshima şi Nagasaki. «A fost îngrozitor, avea să remarce deprimat Saharov. – După aşa ceva, am devenit un alt om.»
Treptat, a început să ia atitudine împotriva practicilor dăunătoare de ignorare a părerii oamenilor de ştiinţă. Implicarea lui Saharov în problemele politice a devenit, astfel, inevitabilă. A încercat să-şi caute prieteni noi, în afara cercului restrâns al colegilor săi. A început să citească literatura ilegală „samizdat”, îndeosebi lucrările despre crimele lui Stalin l-au zguduit puternic pe Saharov.
În 1966, Saharov a întreprins primul pas de mare curaj: renunţând la existenţa sa învăluită în secret şi la privilegiile de care beneficia, el s-a alăturat participanţilor la demonstraţia pentru apărarea drepturilor omului, desfăşurată la monumentul lui Puşkin din Moscova.
În 1968, Saharov a scris lucrarea intitulată Progresul, viaţa şi libertatea intelectuală, prin care demonstra necesitatea ca SUA şi URSS să renunţe la cursa înarmărilor, pentru a trece la rezolvarea unor probleme globale de importanţă deosebită: flagelul foametei, rasismul, militarismul, fenomenul subdezvoltării, poluarea mediului. În carte, Saharov scria despre concilierea inevitabilă între sistemul capitalist şi cel sovietic, proces pe care l-a definit prin conceptul de „convergenţă”. Însă – susţinea Saharov – înainte ca sovietele să evolueze spre „convergenţă’’, se impun ca necesare reforme în interiorul sistemului, care să determine desființarea cenzurii şi respectarea libertăţilor cetăţeanului. Cartea a fost publicată pretutindeni în lume, nu şi în Uniunea Sovietică. Drepturile de autor cuvenite pentru această carte au făcut din Saharov un om avut, dar el a donat întreaga sumă Crucii Roşii sovietice. Guvernul sovietic a reacționat îndepărtându-l pe Saharov de proiectele secrete şi trimițându-l înapoi la Institutul de Fizică în care îşi începuse cariera. Întregul aparat sovietic s-a întors împotriva lui.
Deşi mulţi în URSS îl admirau pe Saharov, existau nu puţini, atât intelectuali, cât şi oameni simpli, care se temeau de el şi îl dispreţuiau, considerându-l trădător. Blamat şi dezaprobat în presa sovietică de către scriitori, compozitori, muncitori şi colegi din Academie, Saharov a recurs la presa occidentală pentru a-şi exprima opiniile. Atâta timp cât în propria sa ţară nu va începe un proces de democratizare, el personal va fi împotriva destinderii în relaţiile Est – Vest, afirma acade¬micianul Saharov. Destinderea fără reforme democratice «ar fi periculoasă – scria Saharov – pentru că ar putea molipsi întreaga lume cu caracteristicile antidemocratice ale societăţii sovietice. O asemenea destindere ar însemna cultivarea şi recompensarea unei ţări închise, în care tot ce se petrece poate fi tăinuit de priviri dinafară, o ţară ce poartă o mască, sub care se ascunde adevărata sa faţă».
Saharov a mers atât de departe, încât a susţinut amendamentul Jackson-Vanick la proiectul legii comerţului, dezbătut pe atunci în Senatul american. Acest amendament condiționa atenuarea restricțiilor în comerțul cu URSS de aplicarea unei politici de emigrare permisive de către guvernul sovietic. „În cârdășie cu duşmanul!”, „Culmea decăderii morale!”, clamau titlurile ziarelor sovietice.
Dar Saharov i-a mâhnit şi pe mulţi liberali americani, care erau înclinaţi să creadă că anumite concesii făcute sovieticilor ar putea crea noi posibilități pentru realizarea păcii. Într-o seară memorabilă din anul 1978, cunoscuta cântăreaţă Joan Baez l-a vizitat pe Saharov la locuinţa sa din Moscova, pentru a-l convinge să sprijine eforturile ei, care urmăreau obținerea unei dezarmări unilaterale din partea Statelor Unite. Ea a fost profund mişcată nu numai de argumentele lui Saharov, ci şi de condițiile sale locative modeste. Academicianul Saharov locuia împreună cu a doua soţie, cu soacra şi cu familia fiicei adoptive – în total şapte persoane – într-un apartament cu numai două camere. La sfârșitul acelei seri, Joan plângea neconsolată în hohote.
Trebuie amintit faptul că, în 1975, Andrei Saharov a devenit primul cetăţean sovietic distins cu Premiul Nobel pentru Pace. În cuvântul său, pregătit pentru ceremonia decernării Premiului Nobel, academicianul Saharov sublinia: «Destinderea în relațiile Est-Vest poate fi garantată numai atunci când ea este însoțită de o permanentă deschidere din partea tuturor ţărilor, de manifestarea fără constrângere a opiniei publice, de schimbul liber de informaţii şi de respectarea deplină în toate ţările a drepturilor cetăţeneşti şi politice.» De remarcat că Saharov nu a putut participa personal la ceremonia respectivă: guvernul sovietic nu i-a aprobat viza de ieşire din ţară, invocându-se ca motiv implicarea lui Saharov în secrete militare şi de stat.
Când trupele sovietice au invadat Afganistanul în decembrie 1979, Saharov a criticat în mod public intervenția militară. Era deja prea mult pentru răbdarea autorităților sovietice; după trei săptămâni, Saharov a fost exilat la Gorki (Nijni Novgorod, în prezent), un oraş închis pentru străini. Acolo s-a aflat sub supraveghere permanentă, corespondența i-a fost cenzurată strict, i-a fost complet interzis să primească vizitatori, a fost lipsit şi de telefon. Redăm un fragment dintr-o relatare făcută de Saharov în 1988:
«Eu şi soţia mea, Elena Bonner, care mă însoțea în acest exil, eram complet izolați de orice fel de contact, chiar şi pe stradă nimănui nu-i era permis să se apropie de noi. De exemplu, s-a întâmplat următorul episod: odată, în timp ce soţia mea mergea cu maşina, un bărbat cu un copil bolnav în braţe a rugat-o să-i ducă la spital; copilul plângea. Soţia mea a oprit maşina şi i-a luat pe cei doi, însă, aproape în același moment, nişte „tovarăși vigilenţi” i-au scos cu forţa din mașină.
Pe palier, în faţa uşii noastre, era postat permanent un miliţian, iar în jurul său se aduna un adevărat club, format din locatarii blocului. Asta din plictiseală, bineînţeles. Acolo, de dimineaţă până seara, era gălăgie, uneori se încingeau şi chefuri cu băuturi spirtoase. Desigur, pe noi nu ne invitau, pentru că noi eram exilaţi ca „duşmani ai poporului”. Milițienii nu vorbeau deloc cu noi, iar atunci când îi salutam, nu ne răspundeau. Dimineața, soţia ieşea pe palier după ziar; miliţianul de serviciu, stând cu spatele spre uşa noastră, lua ziarul de pe o măsuţă şi i-l dădea peste umăr. Fără a spune ceva. Această scenă s-a repetat în fiecare dimineaţă.».
În timpul în care academicianul Saharov era ţinut în exil, Uniunea Sovietică a început să se cufunde în marasm. Războiul din Afganistan s-a dovedit a fi coşmarul moral prezis de Saharov. Politica economică a gerontocraţiei din Biroul Politic sovietic nu a fost cea mai bună posibilă; în fapt, o mare parte a lumii comuniste se găsea într-un proces de declin, pe când o serie de ţări din lumea a treia, care au adoptat economia de piaţă, au reuşit să treacă în categoria țărilor dezvoltate industrial. Conducerea sovietică intrase, practic, într-o stare de imobilism, ca urmare a bolii prelungite şi, apoi, a morţii, în 1982, a secretarului Leonid Brejnev. Aceeași soartă au avut-o și succesorii lui, Andropov (1984) şi Konstantin Cernenko (1985).
În toată această perioadă, influența şi autoritatea lui Saharov au crescut. Pentru întreaga lume, el reprezenta dovada vie a incapacității de schimbare a Uniunii Sovietice. Deoarece Saharov nu putea să-şi facă auzit glasul, el era nevoit să recurgă de repetate ori la greva foamei de lungă durată, care era întreruptă numai prin internare în spital şi hrănire forţată. Se părea că, mai rău decât un Saharov protestatar în viaţă, putea fi numai un Saharov mort, cu aureolă de martir. O asemenea perspectivă îi îngrijora serios pe conducătorii Uniunii Sovietice. Va urma
Memoria, nr. 3 – 4/2009, pp. 148 – 155
Prof. pensionar, Teodor Voicu
