De drept şi de fapt de vrei să ţii pacea şi unirea cu alţii trebuie să înveţi a-ţi frânge voia în multe. Nu e lucru puţin a vieţui în mănăstire şi a rămânea credincios până în sfârşit. Fericit cel ce petrecând viaţă bună se sfârşeşte în mănăstire. Vrei a te întări şi a tot mai spori în bine, se cade ţie atunci a te socoti izgonit şi străin pe pământ.
Spre a duce o viaţă duhovnicească, trebuie să te faci „nebun” pentru Mântuitorul Isus Hristos. Pentru că rasa şi tunsura încă nu face pe monah, ci lepădarea de omul lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc precum şi răstignirea desăvârşită a poftelor – iacă ce-l face înger pe pământ! Cel ce în mănăstire caută altceva, iar nu numai pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului său, nu va găsi decât necaz şi durere. Nici va sta în pace multă vreme cel ce nu se va nevoi a fi acolo mai mic şi tuturor supus. Cu alte cuvinte reflexive, spre s sluji ai venit acolo, iar nu spre a cârmui. Află dar că chemarea ta este a pătimi şi a osteni, iar nu a petrece în lene şi vorbă deşartă. În mănăstire este locul unde omul se cearcă ca aurul în cuptor. Nu poate să stea aici până în sfârşit, cel ce nu va şti a se smeri din adâncul inimii pentru Dumnezeu. În reflexie ce e un bun călugăr? E un creştin totdeauna ocupat să ajungă la perfecţiune. Viaţa monahicească nu e deci decât o viaţă, ca să zic aşa, mai creştină şi lepădarea de sine e prescurtarea tuturor datoriilor ce ea impun. Şi aceste datorii sunt şi ale noastre, fiindcă nu numai unora, ci tuturor a zis Isus Mântuitorul: Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl nostru cel din Ceruri desăvârşit este (Math. A, 48). Spre a îndeplini această mare chemare, să ne lepădăm de sine, să ne unim pe deplin cu jertfa Dumnezeescului învăţător, să iubim mai cu seamă atârnarea, umilinţele, despreţuirile. Mântuirea e o clădire ce nu se ridică decât pe ruinele mândriei. De aceea îndeletnicirea monahului celui bun se cade a fi împodobită cu toate faptele cele bune, ca să se afle înăuntrul sau aşa cum se arată oamenilor în afară. Ba încă trebuie să fie înăuntru şi mult mai bun, decât se apare a fi afară, că văzătorul inimilor noastre este Dumnezeu, pe care avem datoria, ori unde vom fi, al cinsti mai presus de toate, şi înaintea feţei lui curate ca îngerul a umbla. Pe toată ziua să reînnoim făgăduinţa noastră, să ne aprindem cu râvna, ca şi când acum pentru prima oară ne-am fi întors la Dumnezeu şi să zicem: ajută-mă Doamne Dumnezeule, întru făgăduinţa ce am pus şi întru sfânta slujbă a ta! Întăreşte-mă ca să încep odată bine, că tot ce am făcut până acum nu e nimic. Licărirea hotărârii noastre este măsura sporului nostru întru îmbunătăţire şi de multă strădanie are trebuinţă cel ce voieşte a spori în viaţa bună. Că dacă cel tare în făgăduinţă şi se împuţinează: ce va fi cu cel ce rar sau slab se hotărăşte la o faptă bună? Iar depărtarea de la făgăduinţa noastră se întâmplă în multe chipuri şi cea mai mică abatere de la datoriile noastre nu ne trece fără oarecare pagubă hotărârea drepţilor stă mai mult în darul lui Dumnezeu. Unul Dumnezeu este spre care ei se nădăjduiesc întru toate lucrurile lor. „Că omul hotărăşte şi Dumnezeu orânduieşte” şi nu este întru om calea lui”. De aceea ca o licărire reflexivă din viaţa monahală lupta veşnică contra diavolului şi a lumei lui de retragere din mănăstire sau neîntreruptă veghere şi atracţie spre cele mântuitoare!
Preot iconom Alexandru Eug. Cornoiu
