O mare năpastă care s-a abătut și a proliferat asupra întregului sistem de învățământ din România post-decembristă, afectând grav latura educativă a procesului de formare socio-profesională și morală a tinerilor, este și rămâne în continuare neglijarea și bagatelizarea predării istoriei poporului român în școli, evident din motive politice și interese josnice, lipsite de suflet uman, indiscutabil impuse și din afara fruntariilor țării. Adică cu un scop perfid, mai exact pentru a îndepărta și înstrăina tinerele generații de fondul cunoașterii obârșiei și trecutului istoric ale neamului românesc, cu atât mai mult și deloc întâmplător, de anihilare a acelei stări de spirit care definește sentimentul patriotic, iubirea și dragostea de țară. Este tristă și frustrantă o astfel de abordare în școala românească de azi, uitându-se voit la nivelul autorităților statului român care este rolul educativ al istoriei ca disciplină școlară și cu atât mai mult istoria României, ,,mutilată” în exces în conținut și abordare, fiind aburită și răstălmăcită în fel și chip de atâta europenism și globalism, nu de puține ori acționându-se în detrimentul intereselor noastre naționale.
Or, așa cum mai spuneam, este și motivul unei determinări personale de a oferi, după putință, file importante din trecutul și istoria țării noastre, simțindu-le ca pe o datorie morală, prin cunoștințele și abordările transmise, de cinstire și recunoștință față de strămoșii și eroii neamului românesc. Sau cum să nu te angajezi la astfel de retrăiri și mărturisiri istorice când însuși Spiru Haret (1851-1912) – celebru matematician, pedagog și fost ministru al Educației, de numele căruia se leagă organizarea învățământului românesc modern, referindu-se la școală și educație se confesa, spunând că: ,,Patria o face limba și istoria, religia și tradițiile. A da cu piciorul în toate acestea este a se lepăda cineva de patria sa”. După cum și Nicolae Iorga – cel mai mare istoric român al tuturor timpurilor, asemăna istoria cu ,,un tribunal în care se judecă popoarele și națiunile”. Nu în ultimul rând, dar și mai tranșant în convingerile sale, renumitul poet basarabean Grigore Vieru scria că: ,,Cine nu și-a scris istoria cu sânge, acela sau n-a avut-o nicicând, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altuia”.
Dar haideți să purcedem și noi spre marile adevăruri istorice și să ne oprim de această dată la unul dintre marii martiri ai neamului – Avram Iancu, proclamat de către urmași ca: ,,Erou al moților, Erou al Națiunii Române”. De aici și nevoia de a ne referi mai atent și aplecat asupra vieții și personalității celui care s-a ridicat cu mult curaj împotriva nedreptăților sociale ale acelor vremuri de stăpânire imperială austriacă, pentru emanciparea de sub robie a națiunii sale. Așadar, legendarul Avram Iancu s-a născut la Vidra de Sus (astăzi – localitatea ‘Avram Iancu’), în anul 1824, într-o familie de țărani moți, buni gospodari și cu iubire pentru adevăr și dreptate. Bunicul său, Gheorghe Iancu – preot ortodox a participat la răscoala de la 1784, având și o relație de rudenie cu Horia – conducătorul acelei mari revolte populare. Pe unul dintre cei șapte copii ai preotului patriot îl chema Alisandru, adică nimeni altul decât tata lui Avram Iancu, moștenind cu toții din generație în generație starea de spirit și de revoltă a moților ardeleni împotriva abuzurilor și nedreptăților stăpânirii nemeșești. Iar în ceea ce îl privește, Avram Iancu a fost preocupat, în primul rând, de învățătură, urmând cu excelente rezultate cursurile primare și secundare în localitatea natală, la Câmpeni și la Zlatna, liceul și studiile superioare la Cluj, absolvite cu ,,eminens” (foarte bine). Licențiat în științele juridice (1846), a devenit avocat, dar destul de greu avea să găsească ceva funcții mărunte în administrație, la Sibiu și la Cluj (din motive de discriminare etnică la angajare), ulterior reușind să obțină totuși un post de cancelist (avocat) la Curtea de Apel a Transilvaniei de la Târgu Mureș.
Indignat și revoltat, după cum mai spuneam de abuzurile, nedreptățile și de cruzimile stăpânirii imperiale, de faptul că românii din Transilvania nu erau recunoscuți ca națiune, că nu-i apără nimeni, dar erau asupriți și umiliți, trăind în nevoi, sărăcie și mereu sub presiunea maghiarizării, Avram Iancu s-a hotărât să-i apere în calitatea sa de avocat, atât în Dieta din Cluj, cât și în fața intrigantului împărat de la Viena, Franz Iosef. De altfel, el va adera la mișcarea revoluționarilor pașoptiști, numărându-se printre inspiratorii revoluției din Transilvania de la 1848, alături de alți tineri intelectuali ardeleni, precum: Simion Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Axente Sever, Ioan Dobra, Ion Buteanu, ș.a.m.d. Dornic să-i vadă pe români a trăi mai omenește pe glia lor strămoșească, el nu a pierdut nici o ocazie de a le reaminti reprezentanților nemeșimii din Dieta de la Cluj și nobililor tiranici, că: ,,nu au strop de inimă și suflet” și cu atât mai mult dorința de a salva țărănimea din ,,mizerie și suferință”. După cum scria și unul dintre contemporanii săi – istoricul Iosif Sterca Sulutiu, cum frânt de durerea nedreptăților nu știa ce să mai zică, întrebându-se mereu: ,,Unde-i dreptatea? Unde-i omenia? Cum le putem dobândi?”. Așa se și explică intrarea sa în vâltoarea revoluției pașoptiste, reieșind mereu din ideile sale chemarea la revoltă, cu îndemnul: ,,libertatea fără naționalitate e ca trupul fără suflet”. Era de altfel conectat mereu la ideile revoluției ce avea să cuprindă începând cu luna martie 1848 aproape întreaga Europă, pe stindardul căreia scria cu sânge: ,,dreptate, libertate și demnitate națională tuturor popoarelor subjugate de tiranie”. Și prin urmare, mărturisea că: ,,națiunea română nici voiește a domni peste alte națiuni, nici nu va suferi a fi supusă altora, ci voiește drept egal pentru toate. ,,Or, se întâmplă a proclama un astfel de avertisment în condițiile declanșării mișcărilor revoluționare, dar mai cu seamă a izbucnirii revoluției maghiare, propunând o luptă unită a românilor transilvăneni cu cei din Ungaria împotriva reacțiunii imperiale. Numai că, din păcate, nu avea să se întâmple acest lucru, chiar mai mult, s-a ajuns la confruntări militare directe, pentru motivul că guvernul revoluționar maghiar, care dorea libertatea națiunii sale, s-a opus vehement recunoașterii națiunii române, voind-o supusă și integrată în granițele Ungariei.
Altfel spus, atât pentru puterea imperială de la Viena, cât și pentru Ungaria, în ciuda impresionantelor Adunări Naționale de la Blaj, din mai 1848 la care au participat zeci de mii de români din toate zonele Transilvaniei, au reacționat nedrept și perfid, antiromânește, ceea ce avea să dezlănțuie o mare nemulțumire și mai ales dorința revoluționarilor transilvăneni de a-și dobândi libertatea, indiferent de sacrificii. Bunăoară, însuflețiți de Iancu, moții strigau: ,,De ne-or frige, de ne-or fierbe, noi tot merem la Blaj și ne-om lupta pentru izbăvire (eliberarea din iobăgie)“. În același timp, pașoptiști moldoveni și munteni, precum: V. Alecsandri, Alex. Ioan Cuza, C.Negri, Al Russo, N. Bălcescu, frații Golescu, C.A. Rosetti, Dimitrie Brătianu și mulți alții, s-au mobilizat și au pribegit prin Transilvania, sprijinind efectiv pe luptătorii fruntași ai românilor de acolo. Și unii și alții au trebuit să facă față și să contracareze pe cât le-a fost posibil diversiunile și încercările tot mai agresive ale reacțiunii austro-maghiare de dezbinare a conducătorilor revoluționari din Transilvania și Ungaria. Ceea ce până la urmă aveau să și reușească și să-l determine pe Avram Iancu, după eșuarea colaborării celor două revoluții – română și maghiară, să se baricadeze în cetatea din munți, organizându-i pe moții răzvrătiți în legiuni și cohorte de apărare, atât împotriva nobililor maghiari, cât și curții de la Viena. Atât moții, cât și alți români din Transilvania au intrat în revoluție pentru dreptate socială și libertate națională, considerându-se deopotrivă nu doar ,,nepoții lui Avram Iancu”, ci și ,,nepoții lui Horea”. Aveau cu toții încredere în militanții ardeleni de la 1848, dar Avram Iancu era marea nădejde. Era un simbol al libertății, alături de alți iluștri pașoptiști din celelalte Țări Românești. O dovadă în plus a fost puternica sa prietenie cu N. Bălcescu, care l-a sprijinit chiar până în ceasul al doisprezecelea, forțând o înțelegere cu Lajos Kossuth – conducătorul revoluției maghiare, pentru unirea forțelor împotriva stăpânirii de la Viena și bineînțeles o evitare a confruntării militare între părți, în detrimentul ambelor națiuni. Pe de altă parte și Golescu Albu îi scria astfel lui Avram Iancu: ,,Frate Iancule, în tine punem astăzi speranța ce o avem în Magheru, adică speranța luptei armate (se întâmplă după eșuarea tratativelor cu partea revoluționarilor maghiari) pentru eliberarea românilor de pe ambele versante ale Carpaților”.
Așadar, ,,Crăișorul munților” nu a mai cutezat nici la încercările ,,drăguțului de împărat”de a-l îndupleca pentru împăcare și deci să renunțe la gândurile de ,,revoluțiune” în favoarea iobagilor români și atunci a hotărât a ridica sabia la lupta dreptății și pe poporul său. Mai mult, atunci când împăratul de la Viena i-a trimis distincția imperial pentru servicii credincioase, Avram Iancu a refuzat-o, afirmând că nu au fost ,,îndeplinite dorințele juste ale națiunii române”. După cum le mai spunea trimișilor curții împărătești: ,,Să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor lor”. Și până la urmă, după cum mai spuneam, au biruit intrigile împăratului Franz Iosef, dar nu înainte de ultima încercare și acțiune militară a nobilimii ungare de ocupare a Munților Apuseni, adică bastionul de rezistență al Revoluției române din anul de referință istorică – 1848. Și s-au purtat lupte grele acolo, în Țara Moților, la Mărișel, Zlatna, Abrud, Câmpeni, Brad și Fântânele, în urma cărora și de fiecare dată, prin rezistența lor eroică, românii conduși de bravii lor conducători și tribuni: Avram Iancu, Axente Sever, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Nicolae Corcheș, Ioan Oltean și alți viteji din partea locului, au reușit să învingă și să respingă din satele și ținuturile lor strămoșești trupele de honvezi ale nobililor maghiari, chiar dacă acestea erau superioare ca număr și dotare militară în bătăliile purtate. Dar iată ce scria într-o corespondență a acelor vremuri, trimisă ziarului ,,Honved” din Cluj, unul dintre ofițerii unguri, mai precis căpitanul Gabanyi implicat direct în luptele cu moții lui Avram Iancu: ,,La munte, fiecare tufă, fiecare colină, fiecare stâncă, trebuie cucerită pe rând și, după ce ai luat-o, tot n-ai câștigat nimic, deoarece inamicul se îndepărtează pe cărări ascunse, dar bine cunoscute de ei și apare în spatele tău…”
Într-adevăr, moții erau de neclintit în țara lor, iar pentru rezistența lor eroică din Munții Apuseni, Nicolae Bălcescu avea să scrie la rândul lui cu admirație și anume: ,,Când (poporul) rămase slobod de orice povățuire nemțească ce-l paraliza, îl văzurăm desfășurând toată energia sa, stând neclintit ca granitul munților săi înaintea dușmanului ce măturase atâtea oștiri regulate și țări…., iar când am venit să le aduc urări de noroc și de izbândă din partea fraților lor din țară, uimiți de vitejia lor…., mă ascultau ei când le vorbeam de puterea nației române, de numărul ei, de întinderea pământului ce i-a dat bunul Dumnezeu și de ursitele cele mărețe ce o așteptau în viitor”. Numai că, din păcate, după cum mai spuneam, în cele din urmă au biruit în cazul ambelor mișcări revoluționare, atât intrigăriile și fățărnicia puterii habsburgice de la Viena, cât și puterea ei militară, asociată cu alte armate imperiale reacționare (vezi și Rusia imperială), zdrobind deopotrivă, prin cinism și forță militară aspirațiile și lupta pentru dezrobire și libertate a popoarelor.
În fine, printr-un deznodământ tragic, revoluțiile de la 1848, 1849 se prăbușeau rând pe rând în Europa, dar în ceea ce ne privește, poporul român parcurgea, adevărat în condiții dramatice, încă o etapă istorică în procesul de formare și dezvoltare a conștiinței și unității sale naționale, însemnând pe mai departe prevestirea momentelor de referință de la 1859, 1877 și 1918, care au marcat pe frontispiciul națiunii unirea, independența și reîntregirea Țării. Iar Avram Iancu este și va rămâne de-a pururi în rândul marilor eroi ai neamului românesc, sacrificându-se pentru dreptate și libertate națională, de asemenea, mulți dintre camarazii săi, la rândul lor devotați trup și suflet, luptători neînfricați întru credință, drepturile și emanciparea națiunii române. Totuși, mâhnit de acele vremuri și năpaste cumplite care se abătuseră asupra poporului său, dar lovit și de o boală enigmatică, care până la urmă l-au dezechilibrat, măcinat și agonizat, atât fizic, cât și psihic, Avram Iancu s-a stins din viață în 10 septembrie 1872, în Baia de Criș. Iubit și respectat de popor, avea să fie însoțit spre locul său de veci de peste 10.000 de oameni, care purtau în mâini flori și steaguri tricolore, cântând ,,Deșteaptă-te, Române” și înlăcrimați de tristețe și durere. A fost înmormântat la Țebea, lângă mormântul lui Horea, sau cum spun urmașii lor, în ,,Panteonul” moților din acel loc încărcat de istorie și credință românească.
Așadar, să-i cinstim cu recunoștință memoria marelui nostru erou, care nu a cutezat niciun moment a ridica sabia împotriva celor care au atentat la drepturile și libertățile poporului său, chiar dacă numai și vremelnic le-a smuls steagul despotismului, așa cum s-a și întâmplat în plină revoluție populară, la Câmpeni, când personal a doborât de pe o clădire pajura bicefală a Habsburgilor, călcând-o apoi în picioare într-un moment de îndreptățită revoltă și răzbunare….!
DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!
PROF. VASILE IROD
