Sunt, îndeobşte, recunoscute admiraţia şi preţuirea lui Lucian Blaga faţă de poetul şi gânditorul din Weimar, dar mai ales emergenţa unor afinităţi catalitice în alcătuirea portretului cultural-artistic şi în emergenţa ideatică a spiritului blagian.
Reper ineluctabil al universalităţii creatoare, Goethe nu putea rămâne nici pentru Lucian Blaga unul marginal ori lipsit de interes. Descoperindu-l, cu fascinaţie, de timpuriu, Blaga avea să se reîntâlnească, în bogata lui experienţă de viaţă şi culturală, destul de frecvent, cu autorul lui Werther şi Faust. În momentul când şi-a conştientizat propriu-i ideal de viaţă, apelul la spiritul tonic al operei goetheene venea de la sine, cristalizând mai apoi într-o estetică a năzuinţei spre cunoaştere şi absolut, care, dincolo de particularităţi motivante, exprima aceeaşi aventură faustică de profundă şi mai largă deschidere ideatică, fie că e vorba de creaţia artistică (poezie, proză memorialistică, dramaturgie), fie că ne situăm în regimul meditaţiei culturale şi filosofice, plin de disocieri, antinomii, analogii, polarizări structurante. Am urmărit, prin urmare, această tematică, de la primele ei semnalmente lecturale până la stadiul de structurare catalitică şi cristalizare, a operei în ansamblu. Ba mai mult, am radiografiat această admirabilă opţiune cu diferenţialele ei specifice, până la încununarea cu impresionantă trudă a tălmăcirii lui Faust în limbajul poeticii blagiene. Este momentul care – potrivit consacratului dicton ovidian despre „finalul care încoronează opera” – vine să legitimeze o obsesie fundamentală a gândului creator şi să rotunjească o mirabilă opţiune. Dincolo, însă, de aceste „afinităţi elective” – ca să ne exprimăm cu sintagma ce individualizează, în cadrul operei lui Goethe, o importantă scriere – , onto-poetica blagiană îşi are planurile ei de întâietăţi, specificităţi şi iferenţere, asigurându-i deopotrivă o inaugurală meditaţie cât şi o indiscutabilă modernitate. Dacă prima parte a lucrării noastre urmăreşte toate aceste raportări şi interferenţe la un anume „model spiritual” (placă turnantă a unei spiritualităţi de la care se revendică în principal vocaţia culturală şi portretul psiho-artistic), a doua parte se structurează sub forma unui documentar istorico-literar privind „Dosarul Faust” (circumstanţele deciziei, problematica traducerii, raporturile cu oficialităţile culturale, ecourile şi însemnătatea traducerii). De la freamătul wertherian al tinereţii estudiantine (1916-1929) până la „tulburările” sufleteşti şi jarul jertfei pentru creaţie şi întru revelare, iar de aici la olimpiana „armonizare a contradicţiilor” (Gilbert Girard) din ultima etapă a creaţiei – este, de fapt, un drum important al devenirii fiinţiale şi artistice, căruia nu-i rămân străine nici înălţimile montane scăldate în azur de cosmopee, nici reliefurile mai joase şi orizontice cu freamătul imaginilor în ardoarea mistuitoare a pasiunilor, cu atât mai puţin senzaţia târzie de încenuşare a unui suflet „ostenit ca drumul şi uscat ca praful”. (Va urma)
Zenovie CÂRLUGEA
