1. Imită cu folos poetic poezia vârstei infantile dorindu-şi o reîntoarcere a poeziei în originar, în limbajul motivat ci nu numai reveriant, în manieră postargheziană.
2. În poezia erotică a Marianei Popeangă-Cornoiu se simte emoţia, poemul devine vibrotext, o aură aferentă fiinţei. Cina în doi – readusă fiind perechea adamică în zona privat-intimă a „comunicării” interpersonale – reprezintă un vechi topos şi motiv liric, descendent din “Cina cea de taină”. Limbajul trupului şi al timpului se conjugă fericit în discurs îndrăgostit (ca-n Roland Barthes)…
3. Ispita mitopoeziei îi înlesneşte poetesei o expresivitate apoftegmatică, o abordare a unei interiorităţi în tensiune sisifică şi anteică.
4. În pastel, poetesa îşi recutreieră vrăjită regatul personal de amintiri. Natura o fascinează sacerdotal, deşi oarecum postpillatian, deci tardiv. O asemenea manieră trădează o atitudine mai degrabă retrospectivă decât prospectivă.
5. Toamnele, dacă nu-s încălţate oriental cu papuci de frunze, ard expresionist, ca-n discursul lui Trakl sau al lui Celan, cu vâlvătăi de frunze, iar timpul transdimensional se ontologizează aspirat de un limbaj al eternei risipiri, deci absolut şi relativ totodată, noncontradictoriu, terţinclusiv.
6. Ca orice gorjeancă, şi M.P.C. arghezianizează, încercând psalmul şi izbutind câte un verb şi câte o metaforă memorabile: „Sandalele-mi de clipe au tălpile tăiate”.
7. Sedusă de Grigore Vieru, poeta columnistă, din Târgu-Jiu, dă şi câte-o „bijuterie” muzicală/ muzicoloidală, un fel de metamimeză rostuită melodios, calm, pe direcţia – şi linia – unui fior discret metafizic.
8. Uneori discursul retro ne umple de nostalgie. Câte un poem pare unul scris demult, pierdut şi regăsit „la umbra amintirii”. Intuiţionismul bergsonician se vede astfel atras într-o altă „aplicaţie”, în „grădinile din minte” ca ale lui Dimitrie Anghel şi Emilian Marcu.
9. Câte o definiţie metalivrescă mă scoate din mecanica lecturii absente. Da! Subscriu: inima din carte va fi un urcior, gura va fi o privighetoare ce va doini după apus de soare, mioritică, iar visele vor fi pagini de natură, cartea însăşi fiind trupul poetei, peste care ca-n Eminescu („Mai am un singur dor”) vor plânge toamnele mereu”. Totuşi tonul minor al romanţei descalifică încercarea lirică, iar impresia de înfiorătoare repetare aproape plagiată te învârte într-o cumplită îndoială asupra autenticităţii vocaţiei poetei de a putea să fie originală şi unică, măcar în arealul literaturii columniste/ gorjene.
10. Gustul un pic amar de dinainte dispare când paradigma se salvează din inutila romanţiozitate de salon preaburghez ca să fie şi de o autenticitate existenţială vizibilă. Aspectul este provocat – în gândirea-mi critică – de Conştiinţa luării în posesie a unei gramatici oglinditoare şi autoreflexive – metapoetice. (Meta)poema e citibilă şi recitibilă integral.
11. Îi public în premieră un ciclu de poeme.
Ion Popescu-Brădiceni
