Nu scap de o năucitoare obsesie. Într-o zi din luna iulie 2015, la ora 09.00, când o caniculă insidioasă mă agasa cu zilnicele ei năbădăi, merg la Piaţa Mare de pe Jiu să târguiesc produse ecologiste „de grădină românească” (roşii, ceapă, cartofi…). Trec printre tejghele, iar pe una din apropierea „legumicultorilor” zăresc o grămadă de banane robuste, aur pur, proaspete.
Mă atrag atât de mult, încât le includ în „planul de cumpărături”. Ciorchinii fiind mari, rup dintr-unul două banane, ispititoare prin frumuseţea lor. Făceau parte din marfa unui bărbat, nu mai în vârstă de 50 de ani, el putând să-mi fie copil. Aşadar: banane ispititoare, grămadă mare, iar eu, singurul cumpărător, rup din ciorchine două „piese”. Sufletul meu este plin de încântare, nu însă şi al vânzătorului care, văzând că iau numai două banane, mai ales că le-am rupt, s-a supărat foc. I-am explicat că nu aveam nevoie de mai multe şi că aşa se procedează în orice magazin, dar explicaţia mea nu se potrivea cu dogma lui de pieţar. Oţărându-se el, iar eu, nechibzuit şi bântuit de un matinal hibris, nu sunt mai breaz decât el şi-i răspund scos din ţâţâni: „dacă-i aşa, nu le mai cumpăr”, motiv întemeiat ca vânzătorul să mă înjure.
Plec de la locul faptei „mocirlit”. Având multă greutate în mâini, plec spre casă, dar o greutate nevăzută îmi apasă sufletul, îngrozitor. Pentru că, mă întrebam: „De ce oi fi coborât aşa de jos, stricând sufletul şi ziua de câştig a unui om care, oricum, ţinea ca marfa lui să fie preţuită inclusiv sub forma în care rupi din ea?” Or, întrebarea asta dobândea, la fiecare pas, proporţii sâcâitoare, greutatea ei îndemnându-mă, pe bună dreptate, să mă întorc urgent la om, să-i cer scuze (iertare) şi să cumpăr, spre împăcare, întregul ciorchine „afectat”. Dar greutatea din mâini mă îndemna să ajung cât mai repede acasă… Merg, aşadar, acasă cu două greutăţi: bagajul din mâini şi povara de pe conştiinţă. De primul m-am despovărat imediat, aruncându-l în boxă; de ce-a de-a doua urma să mă întorc imediat în piaţă. Ajung la „locul faptei” (rele) cu gândul smereniei, de a-i readuce pieţarului bucuria ştirbită de un neghiob bătrân ce eram. Iau la rând tejghea după tejghea. Toate sunt pline, dar cu alte produse de piaţă, iar a „păgubaşului” era goală. „Nu se poate”, îmi ziceam. „Nu a trecut decât o jumătate de oră, timp în care bietul om ar fi putut vinde doar câteva banane… Cum să plece cu marfa înapoi? Şi de ce? Doar pentru că îl supărasem, fără vreo intenţie?” Îmi reiau „investigaţia”, dar fără nici un rezultat. Întreb vecinii de tejghea: „Unde s-a mutat vânzătorul?”, la care ei, miraţi: „Care dintre ei?”, „Cel cu bananele”, zic eu. „Dar nu a fost nimeni, aici, cu banane!” Răspunsul m-a năucit şi mai rău.
Prin urmare: merg în piaţă şi, dintr-o eroare de atitudine şi comportament, fac ziua neagră unui semen. Mă căiesc, repede, de ceea ce făcusem şi vreau să repar greşeala, dar acţiunea mea era lipsită de obiect, după spusa pieţarilor, neîntâmplându-se aşa ceva în realitate. Să fi fost vorba de o halucinaţie? O întrebare care îmi apasă conştiinţa şi mai aprig.
Relatez episodul unei credincioase practicante, cu experienţă mistică în domeniu.
Ascultă cu atenţie şi, zâmbind luminos, îmi răspunde: „Dumneata te apropiaseşi de Dumnezeu!” O privesc mirat, aşteptând explicaţia, ea venind imediat: „Dacă cele relatate s-au întâmplat aevea, fără să fie vorba, cum spui, de vreo halucinaţie, fapta de smerenie a fost preţuită de divinitate, iar pentru asta trebuie să fii fericit, iar dacă a fost o vedenie, să nu uiţi că ai trecut printr-o verificare, examenul trecându-l cu bucurie.
Adică, domnule, ispitit de diavol să superi un biet creştin, fapta aceasta n-ai lăsat-o să-ţi murdărească nici ziua, nici sufletul. Adică ai fost, cum se zice, „omidă”, dar prin remuşcare şi căinţă, te-ai făcut „fluture””.
Această hermeneutică aprinde în creerul meu o luminiţă, întâlnită în sistemul de judecată al lui Rudolf Steiner, întemeiat pe teoria metamorfozei lui Goethe! Esenţa ideii o constituie triadicul din structura materialistă-spirituală a existenţei şi devenirii (sensibile şi suprasensibile), formula alcătuind următoarea imagine simbolică: starea de omidă (ceva hâd. reprobabil, dăunător), starea de cocon (în interiorul căruia se petrece un proces fiinţial) şi stare de fluture (frumuseţe, lumină, candoare, diafanitate…) Cu alte cuvinte, în ziua în care am fost supus unui proces antroposofic, rezultatul fiind o oarecare reabilitate morală, a fost o zi de examen de conştiinţă, ceea ce ar trebui să mă încânte. „Da – zic eu –, este adevărat.” În acea zi, în piaţă, unde am fost supus unei probe spirituale, am reuşit parţial să mă autodepăşesc, scăpând de urâta „stare de omidă” morală.
Dar fapta mea nu atinge nici pe departe măreţia faptei lui Abraham Lincoln, devenită povestea preferată a celebrului om politic american, Madeleine Albright, amintită în cartea sa „Puternicul şi atotputernicul” (Institutul european – 2009), în capitolul „O chestiune de conştiinţă”:
„… într-o bună zi, pe vremea când era încă un tânăr avocat care mergea din tribunal în tribunal în căutare de clienţi, a întâlnit un porc care se lupta zadarnic să iasă dintr-o mlaştină. Lincoln s-a oprit pentru o clipă, oscilând între compasiunea faţă de animal şi grija faţă de costumul cel nou pe care ar fi riscat să-l murdărească de noroi şi apoi a plecat mai departe. După aproape două mile, s-a întors, neputându-şi lua gândul de la porc şi de la situaţia dificilă în care se afla acesta. O dată ajuns înapoi, a întins nişte scânduri de lemn cu ajutorul cărora a intrat în mlaştină, a prins animalul şi l-a tras, murdărindu-şi hainele.
Fiind întrebat de ce a făcut toate astea pentru un porc Lincoln a răspuns în linii mari: „Nu am făcut-o pentru porc; am făcut-o pentru mine, pentru a-mi linişti conştiinţa””.
„Această întâmplare – îmi explica metafiziciana hermeneutică – a fost o piatră de încercare”, examen pe care, parţial, l-aş fi trecut cu brio, exact ca Abraham Lincoln, conştiinţa nefiind altceva decât o instanţă a divinului din sufletul omului, diavolul primind printr-o asemenea atitudine, o lovitură mortală drept în plex. Oare, aşa o fi?
Dumitru Dănău
