Evocarea trecutului s-a constituit ca un principiu de bază al curentelor literare şi culturale. Umanismul, clasicismul şi romantismul au lăsat posteriorităţii opere perene, valorificând această temă. Pentru Grigore Ureche, unul dintre umaniştii noştri din veacul al XVII-lea, istoria avea o vădită forţă educativă. Ceea ce scria el era pentru feciori şi nepoţi „de învăţătură, despre cele rele să ferească, iar despre cele bune să urmeze şi să înveţe şi să îndirepteze”. Aserţiunea că aceia care nu cinstesc trecutul n-au niciun viitor a dobândit valoare de axiomă. Contestatarii conjuncturali ai acestei afirmaţii au ajuns sau se află pe punctul de a ajunge la groapa istoriei.
Dintr-o asemenea convingere, s-a născut şi preocuparea profesorului Grigore Pupăză de a cerceta, cu mijloacele unui veritabil istoric, devenirea învăţământului din judeţul Gorj. Rodul muncii sale pe tărâmul istoriei îl constituie cartea postumă, sugestiv intitulată Dascălii: averea României, realizată pe baza unei minuţioase documentări.
Trebuie spus din capul locului că ne aflăm în faţa unui omagiu de neasemuită frumuseţe adresat acelor dascăli care s-au ostenit să-şi pună în valoare harul pe care Dumnezeu li l-a dat. Nu ne dăm seama cât erau de erudiţi, dar suntem convinşi că eventuala lipsă de erudiţie era compensată de căldura inimii, de entuziasmul cu care purtau de grijă neamului lor. Înălţimea realizărilor de aici izvorăște, dar şi din ireproşabila ţinută morală, din vrednicie, din dragostea neţărmuită pe care o aveau pentru copii. Conştienţi de imensa lor responsabilitate, dascălii evocaţi îi îmbogăţeau pe elevi nu doar cognitiv, ci şi sufleteşte, realizau ceea ce azi denumim curiozitate epistemică, adică dorinţă de cunoaştere. Înfruntând adeseori furtuni lăuntrice şi exterioare, şi-au îndeplinit pe deplin misiunea, povăţuindu-şi discipolii prin cuvânt şi, deopotrivă, prin faptă.
Este dincolo de orice îndoială că aceşti dascăli trăitori de dragul altora, adevărate călăuze pe spinosul drum al cunoaşterii, deţinători ai unui puternic simţământ de evlavie şi de înţelegere adâncă a misiunii lor merită o deplină preţuire, putând fi consideraţi o preţioasă comoară, „averea României” nu doar de ieri, ci şi de azi şi de mâine. Rezultat al unor ani de cercetare, de scormonire în arhive, cartea Dascălii: averea României învederează şi capacitatea de a structura riguros rezultatele investigării. Primul capitol, cu titlul modest „Încercări privind istoricul învăţământului din Gorj”, oferă date din momentul înmuguririi sale până la 1848, apoi de la 1857 până la Primul Război Mondial, iar, după un scurt istoric al Şcolii Normale din Târgu-Jiu, prezintă succint învăţământul din raionul Gorj între cele două războaie mondiale. Capitolul următor, „Dezvoltarea ştiinţei de carte în judeţul Gorj”, poate fi considerat un fel de addenda la primul capitol care i se păruse autorului cam schematic realizat. Subcapitolul al treilea, „Oameni remarcabili”, conţine, în afara unor date privitoare la istoricul Târgu-Jiului, şi evocarea unor oameni care au contribuit la propăşirea acestei zone: profesorul public C. Stanciovici-Brănişteanu, al cărui rol în timpul Revoluţiei de la 1848, n-a fost deloc neglijabil, profesorii Al. Popescu-Craiovescu, G. Sarigin, Gr. Căzănescu etc., remarcabili pionieri ai învăţământului gorjean. Este relevant şi numele lui Constantin Săvoiu care dăruieşte un local de şcoală „pentru instrucţiunea şi educaţiunea fetelor din oraş”, în condiţiile în care erau resimţite atât lipsa profesorilor, cât şi aceea a localurilor.
Nu putea lipsi numele prof. Ştefan Bobancu, director al „Gimnaziului Real”, înfiinţat în 1890 şi devenit Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” în anul 1897. Un angajat în favoarea ideii că biserica are întâietate în educarea maselor îl reprezintă participarea la întrunirile preoţilor nu doar a prefectului Constantin Săvoiu, ci şi ai învăţătorilor fruntaşi Lazăr Arjoceanu, I. Haiducescu, Gh. Dumitrescu-Bumbeşti, Nae Drăgoescu şi a prof. Şt. Bobancu.
Din 1894, institutorul Alexandru Ştefulescu (1854-1910) iniţiază o mişcare cu acţiuni benefice pe tărâm cultural. Cunoscător al limbii slave – se specializase la Praga – a descifrat şi valorificat în lucrările sale numeroase documente şi inscripţii. Autor a mai multe lucrări, între care „Mănăstirea Tismana”, „Gorjul istoric şi pitoresc”, „Istoria Târgu-Jiului” etc., şi-a atras simpatia istoricului Nicolae Iorga, evidentă în necrologul publicat în vol său „Oameni cari au fost”.
În acţiunea culturală iniţiată de Al. Ştefulescu s-au remarcat, dar cu rezultate mai modeste în comparaţie cu acelea ale întemeietorului, Iuliu Moisil, prof. şi director al Gimnaziului din Târgu-Jiu, V. Rolla Piekarski, prof. de desen al aceluiaşi gimnaziu, ing. Aurel Diaconovici, căpitanul Emanuel Părăianu, avocaţii Gh. P. Pârvulescu şi Şt. Dobruneanu, doctorul I. Urbeanu etc. Graţie lor a fost editată revista de literatură şi ştiinţă „Jiul” şi s-au pus bazele Muzeului Gorjului.
Progresul mişcării a fost înlesnit de Nicu Miloşescu (1860-1924), cel care înfiinţează, încă din 1880, prima tipografie din Târgu-Jiu. Aici au apărut reviste, lucrările lui Al. Ştefulescu, vol. de proză a lui Al. Vlahuţă „În vâltoare”(1896). Pentru calitatea tiparului, proprietarul primeşte titlul de „Furnizor al Curţii Regale” şi-i sunt decernate medalii de argint şi de aur. Arta desăvârşită a lucrărilor face ca faima să nu rămână doar în plan intern, ci să ajungă la Paris, de unde, în 1900, va veni o menţiune vrednică de cinste. Modestului tipograf îi vor fi încredinţate funcţii importante pe care a ştiut să le onoreze: preşedintele Camerei de Comerţ, Secţia Gorj, preşedintele Cooperaţiei „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, al Breslei tipografilor din Târgu-Jiu, al Societăţilor „Ajutorul”, „Unirea”, „Jiul”, „Meseriaşul”. A fost şi preşedinte de onoare al Societăţii Funcţionarilor Comerciali.
În timpul luptelor de la Jiu, s-a aflat în oraş, doar fiicele refugiindu-se în capitală. Bucuria generată de victoria gorjenilor este exprimată într-o telegramă redactată alegoric, trimisă fetelor, şi care păcăleşte, graţie cifrării, cenzura locală. Pentru frumuseţea ei, Nicolae Iorga a publicat-o în revista „Neamul românesc” din octombrie 1916. Din relatările Ştefaniei Miloşescu, fiica tipografului, Grigore Pupăză a aflat despre legăturile de durată dintre poetul George Coşbuc şi fundaţia Miloşescu.
Membrilor mişcării culturale li s-au pus adesea bariere de către, după formularea lui Iuliu Moisil, „politicieni ordinari şi de către lacheii lor”. Urmările persecuţiilor n-au întârziat: Piekarski şi Moisil au plecat la Bucureşti, Diaconovici a fost mutat la Râmnicu-Vâlcea, iar Ştefulescu a căzut în dizgraţie.
Totuşi, numărul mare de reviste apărute după Primul Război Mondial dovedeşte că mişcarea culturală avea încă o viaţă intensă. „Crinul satelor”, „Revista Jiului”, „Revista Învăţătorimii Gorjene”, ziarul „Gorjanul” ş.a. se bucură de colaborarea unor condeie prestigioase, precum I. Popescu-Voiteşti, C.I. Nicolăescu-Plopşor, N. Săulescu, Grigore Geamănu, Rădulescu Niger, Vasile Militaru, D. Pupăză, V. Uscătescu, D. Tătăroiu etc. O realizare de răsunet a mişcării culturale a constituit-o şi înfiinţarea, în 1894, a Muzeului Gorjului. N. Iorga, după ce recunoaşte meritele lui Al. Ştefulescu, Rolla Piekarski şi Iuliu Moisil, afirma că „Gorjul singur între toate judeţele ţării îşi are muzeul – ştiut ori neştiut de cârmuirile ce trec”.
Aprecieri elogioase au mai făcut Al. Vlahuţă, Ovid Densusianu, D. Onciul, D.A. Sturdza, dr. C.J. Istrati, precum şi E. du Martoine, profesor la Universitatea din Breslau sau Numa A. Cumminys din Boston Massachusetts SUA etc.
Din nefericire, invazia germană din toamna anului 1916 a împrăştiat şi a distrus o mare parte din materialul muzeului. O gravă lipsă de înţelegere s-a manifestat şi după Primul Război Mondial, când tezaurul istoric şi arheologic, adunat cu atâta râvnă şi pioşenie, va fi răvăşit, încurcat, ba chiar va dispărea fără urme. Prof. dr. C.I. Nicolăescu-Plopşor condamna cu vehemenţă, în 1933, pe politicienii cu vederi înguste din pricina cărora se stingea „cea mai luminoasă făclie culturală ce a licărit vreodată într-un judeţ oltean”.
Capitolul mai consemnează preocupările de ordin edilitar – clădirea Liceului „Tudor Vladimirescu”, Primăria oraşului, localul Şcolii Normale etc. – manifestările din domeniul artei teatrale şi al celei muzicale, momentul de glorie din istoria culturală a Târgu-Jiului reprezentat de popasul lui Constantin Brâncuşi din anii 1937-1938. Atunci genialul sculptor a adăugat patrimoniului sculptural românesc şi universal „Masa dacică”, „Poarta sărutului” şi „Coloana Infinitului”. Comentariul lui Gr. Pupăză asupra celor trei capodopere denotă a bună cunoaştere a universului de gândire brâncuşian.
În încheierea capitolului, întâlnim referiri la „noile zidiri” din anii socialismului, la „noua coloană”, sinonimă cu viaţa nouă, care ar concura-o în măreţie şi frumuseţe pe cea lui C. Brâncuşi. Antiteza trecut/prezent nu mai este realizată în manieră romantică, nu evidenţiază măreţia trecutului în opoziţie cu prezentul decăzut, ci în manieră realist-socialistă, cu inerentul optimism şi cu perspectiva luminoasă. Chiar dacă acest capitol poartă indubitabil „amprenta ideologiei comuniste”, cum afirmă undeva prof. de istorie Gh. Nichifor, aceasta este în concordanţă cu anii în care a fost redactat, anii ’60, când realismul socialist era încă viu. Abia de prin 1965 intră în agonie, cunoscând şi mai târziu încercări, zadarnice fireşte, de resuscitare. La vremea aceea, o altfel de încheiere i-ar fi putut aduce lui Gr. Pupăză acuzaţia că preamăreşte o perioadă pe care comuniştii o dezavuau, i-ar fi pricinuit destule neajunsuri, poate chiar eticheta de „deviaţionist”. Că ne aflăm în zona unui elogiu de faţadă, este evident pentru orice cunoscător al biografiei lui Gr. Pupăză. Limba de lemn folosită aici nu-i era pe plac, îi fusese impusă şi, de aceea, o foloseşte cu stângăcie şi cu dezgust. Ce s-a ales de „ctitoriile măreţe” vedem azi, după două decenii şi jumătate de jefuire a României, de subevaluare şi comercializare a patrimoniului la preţuri derizorii, de importuri nejustificate de mijloace de producţie, unele uzate, de înstrăinare a patrimoniului a fostelor asociaţii cooperatiste din agricultură, de distrugere a sistemelor de irigaţie etc. Cine sunt vinovaţii? Cei care au preluat puterea în decembrie ’89, în frunte cu tovarăşul Ion Iliescu, şi toţi „şovarăşii” care s-au perindat pe la putere de atunci şi până azi, indiferent de orientarea lor politică. Toţi – crescuţi şi educați la marea şcoală a PCR-ului, toţi fără Dumnezeu. Dacă ar fi avut credinţă şi-ar fi dat seama că din furt nu se alege nimic, doar praful şi pulberea. Majoritatea politicienilor nutresc iluzia că fericirea este echivalentă cu viaţa de huzur şi antrenează propriii copii pentru a-şi asigura o asemenea viaţă. În ignoranţa lor, nu ştiu că părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii.
Capitolul „Acţiuni culturale deosebite (…)” relatează despre apariţia unor reviste, despre colaboratorii lor, aducând noi date despre viaţa şi activitatea lui Al. Ştefulescu, evocat în pagini anterioare. Sunt prezentate apoi metode folosite în predare, dar şi manualele realizate de doi învăţători destoinici: C.V. Cătuţ de la Şcoala Arcani şi P. Nicolescu-Monu de la Şcoala Stăneşti, amândoi absolvenţi ai Şcolii Normale „Alexandru Odobescu” din Piteşti. Din 1930, au apărut opt ediţii, mereu îmbunătăţite cu sugestiile colegilor. Faptul că au pătruns până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării îşi găseşte explicaţia şi în rabatul mare acordat şcolilor care comandau manuale. Ca autori de manuale mai sunt menţionaţi Petre Popeangă-Leleşti şi Victor Pătrăşcoiu din Târgu-Jiu, alături de care apărea şi prof. C.V. Dănău.
Îndrumarea şi controlul beneficiau de aportul unor dascăli, nu doar cu o impecabilă pregătire profesională, ci şi cu un profil moral desăvârşit. O meteahnă pe care o detestăm şi azi era amestecul partidelor de guvernământ în numirea revizorilor şcolari. Odată instalate la cârmă, îi schimbau pentru a-i putea folosi apoi ca simpli agenţi electorali. Spiru Haret avusese iniţiativa de a crea un serviciu de controlori conferenţiari în care erau incluse personalităţi de frunte ale culturii româneşti de la începutul secolului al XX-lea. La 21 oct. 1905, Nicolae Iorga inspectează Şcoala din cătunul Boroşteni, comuna Peştişani din Gorj şi se interesează nu doar de mersul la învăţătură, ci şi de aspectul practic, evidenţiind pregătirile pentru frânghierie şi împletitori din paie. Printre controlorii conferenţiari s-au mai aflat G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, M. Sadoveanu, Artur Gorovei, dr. Iliescu, Ion Ciocârlan şi Şt. O. Iosif. Consemnările lor n-au fost găsite, deşi se păstrează vie amintirea legăturilor pe care le-a avut G. Coşbuc cu D.G. Popescu-Tismana, D.R. Coiculescu-Arcani ş.a.
În timpul Răscoalei din 1907, învăţătorii din Gorj au fost solidari cu ţăranii a căror viaţă plină de privaţiuni o cunoşteau în profunzime. A fost arestat fruntaşul învăţătorimii gorjene, Lazăr Arjoceanu, şi alţi învăţători ca măsură preventivă în satele în care mocnea răscoala. Comportamentul lor ne trimite cu gândul la Învăţătorul Ion Dragoş din romanul „Răscoala” de L. Rebreanu, acuzat de boierul Miron Iuga că bagă „zâzanie” între ţărani. Din capitolul „Pagini de vitejie înscrise de învăţătorii gorjeni în 1916-1918” aflăm că au căzut pe câmpul de luptă 26 de învăţători din fostul judeţ Gorj, iar alţii au rămas invalizi. Sunt evidenţiate faptele de eroism ale învăţătorului Victor Popescu de la Valea cu Apă, cunoscute în toate ţara.
Dintre dascălii gorjeni care au luptat pentru revendicări se reţine figura emblematică a lui Lazăr Arjoceanu, originar din Arjoci şi stabilit ca învăţător în Bălăneşti-Gorj, cunoscut şi apreciat de Spiru Haret, vizitator de trei ori al şcolii unde profesa vestitul dascăl. Participant la congresele învăţătorilor din România, s-a distins prin spiritul său combativ. În 1906, la Congresul didactic jubiliar, ţinut la Bucureşti, L. Arjoceanu a prezidat şedinţele Secţiei învăţătorilor care s-au ţinut în sala „Dacia” şi la Ateneu. Din mulţimea de nume ale unor învăţători merituoşi, aş mai reţine pe acela al lui Ion D. Isac, învăţătorul din Pojogeni, ales de mai multe ori deputat de Gorj, luptător pentru revendicările ţărănimii gorjene, militant pentru asanarea datoriilor agricole şi al lui Petre Popeangă, ales în fruntea învăţătorimii gorjene şi a instituţiilor ei economice timp de peste douăzeci de ani.
Cititorul dornic de informare va găsi şi alte date interesante despre învăţătorimea din Gorj, considerată cea mai săracă din ţară, despre luptele ei pentru nişte drepturi legitime.
Ultimele capitole ale cărţii furnizează date despre activitatea extradidactică, despre cea muzicală, despre prezenţa lui Badea Cârţan la Târgu-Jiu şi compun profilurile unor dascăli de renume ca Petre Popeangă, C. Cătuţ, D. Al. Berca, Ionel Buligan, toţi arzând de dragoste pentru copii, lipsiţi de orgoliu şi însufleţiţi de o credinţă dinamică. Un cititor atent nu poate să nu semnaleze şi unele, puţine, umbre ale cărţii: viziunea optimistă în ceea ce priveşte construcţia socialismului, lauda noului, dar nu şi relativizarea sau ignorarea vechiului, dimpotrivă, impunerea lui ca model. De altfel, efectele îngheţului ideologic din anii ’50 au durat până târziu, fiind resimţite şi în prezent.
Pentru un homo religiosus, atitudinea anticlericală de sorginte iluministă, preluată cu surle şi tobe de comunişti, constituie o carenţă, dar explicabilă pentru perioada în care s-a manifestat.
Cu smerenie, aş îndrăzni să schimb dictonul „Minunat este Dumnezeu între sfinţii săi” în „Minunat este Dumnezeu întru dascălii săi”, conştienţi de misiunea lor pământească.
Este mai presus de orice dubiu că lectura cărţii devine un bun prilej de meditaţie. Întrebările pe care ni le punem sunt câţi dintre noi, foşti sau actuali dascăli, putem sta alături de aceşti precursori şi dacă ne-am făcut / ne facem cu aceeaşi iubitoare grijă datoria faţă de discipolii noştri. Mai ales azi, când după afirmaţia unui profesor universitar, se eliberează diplome care ajung să nu valoreze nici cât hârtia pe care au fost tipărite. Certamente, prof. Gr. Pupăză, prin întreaga sa activitate, răspunde afirmativ, părându-ni-se nu doar ucenicul devotat al precursorilor, ci şi egalul lor. Cartea lui Dascălii: averea României devine o lucrare de referinţă pentru istoria învăţământului din Gorj.
Prof. Eugen Velican
