Ediţia a II-a a cărţii «Pe Vârful cu dor de Ţară», Editura «MĂIASTRA», Târgu-Jiu, 2020, scrisă de către apreciatul om de condei şi cunoscutul profesor de limba şi literatura română, domnul Constantin E. Ungureanu, constituie, ca întotdeauna, un prielj de profundă reflecţie şi de atentă privire asupra bogăţiei spirituale care încununează actul creaţiei, tocmai pentru a-l ridica la un asemenea nivel elevat, încât e nevoie de un gen de sincretism jovial, menit să desluşească, nu atât meritul unei cărţi «omagiu la Centenarul Marii Uniri», cât, mai ales, culorile unui tablou nuanţat şi situat «pe o anumită relevanţă cultural-istorică» prin care personajele şi personalităţile consemnate în paginile cărţii să fie considerate veritabile puncte de referinţă ale unei abordări mai mult decât conceptuale! Dorul de țară înseamnă dor de tot ceea ce este frumos, de valorile şi de sufletul acestui popor, de cultura lui, de Eminescu, de Brâncuşi, de eroii neamului, de sfinții strămoși, de «Miorița», de baladele noastre frumoase, de mila și de dragostea acestui popor, de smerenia lui, mai ales că românii au considerat şi consideră că dragostea lor este mai mare decât cea specifică altor neamuri, iar expresia dorului în sine este considerată intraductibilă în alte limbi. De aceea, românii folosesc, la fel ca aerul pe care îl respiră, expresia «Mi-e dor!», poate una dintre puținele expresii lingvistice folosite uzual și frecvent în toate colţurile țării și care este pronunțabilă în toate dialectele limbii noastre!
Constantin E. Ungureanu se arată «intelectualul neclintit în deciziile sale»!
Pentru că este o nouă ediţie «revizuită şi adăugită», deşi, cred că era mai inspirată expresia «revăzută şi adăugită», ca să nu avem o trimitere bazată pe o persiflare a bunului simţ, la «Scrisoarea pierdută» a lui Nenea Iancu, cel care ne propunea ceva din vodevilul politicianist caragialesc prin cuvintele: «Ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe-aici, pe colo, și anume în punctele … esențiale!», pentru că în fond şi la urma urmei, avem înaintea noastră exemplul relevant al unei cărţi bine documentate şi pe deplin structurate pe autori şi pe capitole, cu multe citate şi cu nenumărate trimiteri bibliografice riguros pliate pe aprecierea personalităţilor emblematice care au militat pentru idealul unităţii naţionale, ca şi prin evidenţierea rolului instituţiilor care au pregătit şi au desăvârşit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, printre care se înscrie la loc de cinste Academia Română. Pentru că într-o asemenea carte de referinţă, ca o privire, dintr-un colţ de ţară, pe «Vârful cu dor», nu putea lipsi numele lui Constantin Brâncuşi, domnul profesor Constantin E. Ungureanu face o radiografiere complexă, printr-o abordare interesantă şi, am putea spune originală a personalităţii «Părintelui sculpturii moderne», mai ales că ne aflăm la zece zile, până la împlinirea celor 145 de ani de la naşterea sa! Astfel, autorul cărţii de faţă se dovedeşte un comentator plin de sensibilitate şi de farmec personal, care ţine cu tot dinadinsul, nici nu se putea altfel, ca să evidenţieze patriotismul celor care «departe de ţară, au murit cu dorul de patrie în suflet», mai ales că genialul sculptor, «De fapt, mirajul plecărilor îl avea în sânge, în concepţia lui, însăşi viaţa este o călătorie» prin spaţii astrale, până dincolo de această viaţă pământească atât de efemeră şi de frământată! Domnul profesor ştie să aleagă întotdeauna cu măiestrie doar acele «cuvinte potrivite» şi profund adecvate personalităţii pe care o scoate în evidenţă, tocmai pentru a se identifica întrutotul cu această personalitate, aşa cum este cazul «Bardului de la Mirceşti», pentru că şi domnul profesor Constantin E. Ungureanu, asemeni poetului Vasile Alecsandri, se dovedeşte a fi «intelectualul neclintit în deciziile sale, în stare să meargă până în pânzele albe, pentru atingerea unui ţel, realizarea unei idei, dând dovadă de superioritate intelectuală şi etică», pe care nu le găseşti decât la un om ambiţios, perseverent şi cu multă dăruire în tot ceea ce face!
Sentimentul de dor înseamnă mai mult decât simpla rostire a cuvântului!
Merită să precizăm faptul că în poezia «Dorul de ţară», Vasile Alecsandri spune atât de frumos: «Plânge-mă, mamă, cu dor/ Că ţi-am fost voinic fecior/ Şi de grijă ţi-am purtat,/ Ogorul ţi l-am lucrat…»! Minunat spus, iar, dacă nu ne-o spune însuşi autorul cărţii acesteia, se poate constata că atunci când analizezi biografiile nulităților și pușcăriașilor care au ajuns parlamentari sau miniștri după 1989, ai impresia că cineva le-a dorit răul poliţiştilor care ne-ar apăra de pandemie, de aceea, să ne întrebăm, dacă nu cumva, unor miniştri sau parlamentari agramaţi, nu le este ruşine sau dacă nu au o strângere de inimă, când trec prin fața Galeriei miniștrilor din palatul ministerului sau prin Galeria parlamentarilor din perioada interbelică, pentru a realiza, cât de neînsemnați sunt ei pe lângă cei din trecut! O scurtă privire spre cuvântările celor de demult, ne dă prilejul să luăm aminte la atitudinea etică, de esență intelectuală şi profund creștinească a celor care au ridicat prestigiul ţării, în condiţiile în care cei de astăzi, dacă o fac, este doar declarativ, ca o curată fățărnicie! Dintr-o astfel de perspectivă de abordare mai aspră, poate că referitor la această carte minunată, desigur, ar fi şi unele observaţii critice cu atenţionări care nu pot fi decât pertinente, atunci când se insistă cu lux de amănunte asupra unor aspecte mai puţin relevante din viaţa unor personalităţi remarcate de către autor, dar, pentru că în paginile cărţii se află şi numele distinsului meu prieten, medicul Cornel Munteanu, «un epigramist de certă valoare», trec peste observaţiile criticii critice şi consider că în cel de-al treilea capitol sugestiv intitulat «VARIETAS DELECTAT», autorul se depăşeşte pe sine însuşi, pur şi simplu, pentru a ne «delecta» prin evidenţierea unor «adevărate repere de intelectualitate şi de moralitate în Gorj» şi în întreaga ţară! Poate, cel mai mult şi mai evident, în acest capitol, autorul ne sensibilizează prin faptul că sentimentul de dor înseamnă mai mult decât simpla rostire a cuvântului acesta, deoarece în dor sunt amestecate sentimente de bucurie, de apropiere sufletească, de tristețe, melancolie, patimă, nostalgie ori jale, iar, etimologic vorbind, cuvântul dor, mai înseamnă şi durere! Alte limbi cu origini latine au o serie de conotaţii ale acestui cuvânt, însă, niciuna nu are un echivalent al dorului românesc. Astfel, constatăm că limba franceză are cuvântul «deuil», care provine din aceeași rădăcină latină, dar se traduce prin «doliu», nu prin dorul de ţară, iar limba spaniolă are termenul «dolor», cu aceeași origine veche, dar nici acesta nu se traduce prin dorul românesc, ci, prin durere! Pentru noi, trăitorii în spaţiul mioritic, orice om care s-a atașat de cineva, trăiește dorul apropierii sufleteşti, astfel că românii sunt singurii care au un cuvânt specific pentru a denumi acest amalgam de trăiri.
Constantin E. Ungureanu surprinde şi «lumini din veşnicia întunericului»!
Prin personalităţile menţionate în carte, înţelegem că oamenii noştri pot experimenta mai multe tipuri de dor, cum ar fi, spre exemplificare, dorul provenit din atașament, dorul din cauze romantice și erotice, dorul de țară, deci, altfel spus, oamenii pot simți dorul, atât față de o altă persoană, cât și atunci când le lipsesc persoane legate de situații de viață din trecut. Ca un exemplu grăitor, am spune noi, mai ales în condiţii de izolare impusă datorită pandemiei, chiar prin insolita obligaţie care face trimitere la proverbiala distanţare socială, atașamentul şi apropierea fizică şi psihică reprezintă unul dintre cele mai puternice sentimente umane, pentru că e nevoie de atașament și de timp trăit, care poate fi petrecut cu o persoană pentru a putea spune, apoi, că îți este dor de ea! Prin inserarea în finalul cărţii a unui «Curriculum vitae» pe numele Ungureanu E. Constantin, putem înţelege că fiecare dintre noi a observat că dacă petreci mult timp cu cineva, dorul apare odată cu separarea, mai ales dacă integrezi interacțiunea cu acel om în propria personalitate, pentru că gesturile simple și situațiile asociate cu persoana respectivă generează un dor puternic ce poate pune stăpânire pe «eul» nostru în totalitate, iar, atunci, nu mai poți munci, nu mai ai poftă de mâncare, nu te poţi odihni, nu ai o dorinţă de socializare, iar, cartea domnului profesor Constantin E. Ungureanu este chiar un îndemn spre socializare! În concluzie, felicitându-l sincer pe autor, putem afirma cu certitudine că «bucuria de a lectura» această carte revelaţie se mai traduce şi prin disponibilitatea domnului Constantin E. Ungureanu de a surprinde acele «lumini din veşnicia întunericului» şi de a ne confirma în mod strălucit că «Limba Română e Patria noastră», de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, domnia sa alegând minuţios şi cu profesionalism acele cuvinte care simbolizează «oda limbii române», militând ca un artist al condeiului pentru scrierea corectă şi pentru vorbirea corectă a limbii române, mai ales că autorul cărţii de faţă excelează prin «a semnala» ceea ce merită semnalat şi prin a consemna ceea ce rămâne consemnat ca o moştenire valoroasă pentru posteritate!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
