În nuvela “Născuţi a doua oară”, foloseşte tehnica povestirii în ramă sau a povestirii în povestire, o formulă narativă cu vechime, prin care naratorul este si personajul principal al naraţiunii, iar autorul îşi face simţită prezenţa doar la început şi la sfârşit. Pasiunea acestuia pentru frumuseţile muntelui este transferată personajului povestirii. Norocel Lepădatu povesteşte despre calvarul vieţii sale. Abandonat de mama sa într-un jgheab pentru porci, la un mare restaurant, este salvat de către Tonica, slujbaşă a respectivului local, în urma unor cercetări zadarnice, se întocmesc actele necesare, prin care copilul îşi capătă identitatea, un nume de botez şi de familie, ambele sugerate de salvatoare: Norocel şi Lepădatu, Norocel, pentru că a avut un mare noroc şi Lepădatu, deoarece a fost abandonat. Tonica îl îngrijeşte trei ani ca pe copilul ei, după care rămâne paralizată şi se stinge din viaţă. Luat de către fiul Tonicăi, Codin, care n-avea copii, Norocel este pus la muncă în gospodărie de la cinci ani. Pe lângă argăţeală şi vorbe grele, primea şi bătaie. Scapă de răutatea aşa-zişilor “părinţi”, urmând o şcoală profesională la Braşov şi la Casa de copii unde întâlneşte oameni cu suflet mare. După absolvirea şcolii, ca premiant, se angajează la o uzină de mecanică fină la Sinaia. După armată, revine la uzină, dar provoacă un accident de circulaţie, în urma căruia moare o femeie, face trei ani de puşcărie. Se angajează tot la o uzină de mecanică fină la Bucureşti, unde urmează studiile superioare la Politehnică. Se întâlneşte cu Nuşa, o studentă pe care a cunoscut-o prin pustietăţile munţilor. După ce obţine diplomă de licenţă, se încadrează ca inginer, o duce pe Nuşa la Braşov să-i arate şcoala unde a învăţat, Casa de copii, apoi, retraşi în Poiană, Norocel îi povesteşte cuceritoarei sale dragi viaţa prin care a trecut. Petrec împreună clipe minunate pe munţi, de la care primesc cele mai bune lecţii. Se căsătoresc, sunt fericiţi, dar viaţa lui Norocel este pusă din nou la încercare. Nuşa a fost prinsă sub dărâmături la cutremurul din martie 1977, dar a scăpat ca prin minune, cu fracturi la picioare şi cu nişte răni pe faţă şi pe spate. Aflată pe patul Spitalului de Urgenţă, se adresează tatălui şi soţului astfel: “Tată! Norocel! M-am născut a doua oară, dragilor.” În final, Norocel Lepădatu îi povesteşte autorului despre primejdiile prin care a trecut, în expediţiile sale pe munte, de unul singur şi cum le-a rezolvat.
Acţiunea din cea de-a treia nuvelă, “Cu inima-n dinţi”, se petrece înaintea, în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Titlul nuvelei conţine o expresie: “A-şi lua inima în dinţi” înseamnă a se îmbărbăta, a-şi face curaj. Licu Vâlceanu, un ,,flăcăiandru zvelt şi chipeş, după care fetele întorceau capul “, a venit într-un sat de la poalele Parângului, unde s-a angajat ca păcurar la un oier înstărit. Se căsătoreşte cu o fată orfană, dar harnică, la fel de săracă. După cinci ani de slugărit, îşi cumpără o căruţă şi un cal şi astfel devine căruţaş, dar începuse mobilizarea bărbaţilor pentru front. Licu, “cu inima pe jar” şi “spini pe creieri”, aştepta din clipă în clipă să-i vină ordinul de chemare. La apariţia blestematului ordin, jale mare în întreaga familie, Ana rămâne cu doi copii şi cu unul în pântec: “Ea îşi încolăci braţele de după grumazul lui. El i le desprinse uşor, căzu în genunchi şi îi sărută pântecul în care mai era o viaţă înfiripată din sângele lui”. În mintea lui Licu se frământau tot felul de gânduri:”Ce mai e de făcut, decât să-mi iau iar inima-n dinţi”. Autorul oglindeşte cu artă aspecte din război, pentru aceasta foloseşte prezentul istoric (dramatic), abundenţă de verbe, dar şi enunţuri scurte, nominale: ”Trag puşcaşii din amândouă părţile. Comenzi şi dincolo şi dincoace. Încleştare şi orbecăială. Explozii de grenade anti-tanc. Strigăte ale răniţilor după brancardieri. Viermuială infernală.” Licu Vâlceanu este rănit, se vindecă, apoi este luat prizonier într-un lagăr din Vestul Siberiei, unde sunt puşi la munci grele. Dorul de casă îl astâmpără cântând din frunză şi din fluier, lucru neobişnuit pentru ruşi, este îndrăgit de gardieni şi de prizonieri, dar e mutat pe un mare şantier, în sudul Munţilor Urali. Reuşeşte să evadeze din lagăr. Cu migală, autorul insistă asupra peripeţiilor evadatului aflat în drum spre ţară, acţiunea se agită, creează adevărate suspansuri, lectura devine captivantă şi emoţionantă. Desigur că a fost necesară o întregire a cunoştinţelor de istorie şi geografie. Ajuns acasă după cincisprezece ani, îmbrăţişări şi lacrimi. Atitudinea antirăzboinică este evidentă:” De ce, domnule, să ne omorâm unii pe alţii, când pământul ăsta ne încape şi ne poate hrăni pe toţi? De ce? Că nu suntem dihănii, să ne pândim şi să ne sfâşiem unii pe alţii pentru pofta rânzei. La înălţimea asta a ajuns înţelepciunea lumii? Şi Dumnezeu ce face? Se uită liniştit şi mulţumit la ce se întâmplă jos?”
În proza scurtă, “Zodia hârciogului”, acţiunea se petrece în contemporaneitate. Dosin şi soţia sa, Maria, moştenesc de la părinţi doar sărăcia. Pentru a-şi întreţine familia cu cei trei copii, munceşte ca salahor, la negru, într-un oraş în care face naveta,” zece ore pe zi dărâmă, trage, împinge, ridică, repară, leagă, dezleagă, clădeşte”. Aglomerarea de verbe sugerează activitatea zilnică a lui Dosin cu eforturi considerabile. Într-un dialog cu naratorul, Dosin este de părere că „lumea asta-i rânduită rău”, iar când vine discuţia despre zodii, acelaşi consideră că ar trebui adăugată la cele douăsprezece încă una, “zodia hârciogului”. “Care alta ar fi mai potrivită pentru a sugera marasmul şi polarizarea din societate românească de azi?”. Titlul conţine o metaforă, pentru a sugera lăcomia unora care strâng averi, aşa cum hârciogii transportă provizii în galeriile subterane.
De reţinut arta narativă a scriitorului în cele trei nuvele, prin îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere literară, naraţiunea fiind preponderentă, dialogul îi serveşte pentru dinamizarea acţiunii şi caracterizarea personajelor, faptele se succed cu rapiditate, acţiunile şi personajele sunt individualizate prin detalii care particularizează, nuanţând mişcările, gesturile şi întreaga viaţă sufletească. Scriitorul omniscient pătrunde cu minuţiozitate, scrupulozitate şi veracitate în structura psihică a caracterelor văzute în cadrul mediului lor natural, social şi istoric, pornind de la autenticul virtuţilor şi vicilor acestora. Personajele sunt surprinse în transformare. Detaliile au menirea să sublinieze ceea ce este mai semnificativ, tipicul. Indirect, scrierile sale au şi un caracter critic, acuzator, vizând aspecte de ordin social, iar atitudinea antirăzboinică este scoasă în relief, sunt condamnate ororile războiului şi neputinţa lumii de a le evita. Se remarcă, de asemenea, prin păstrarea unui echilibru între general şi particular, prin arta portretistică, creează anumite pauze, folosind descrierea, ca un fel de respiro, pentru a da răgaz cititorului să mediteze. Expresivitatea limbajului îl trădează pe poet. Adeseori autorul face mereu aluzii la cititor, mai ales în prima nuvelă, scopul fiind menţinerea atenţiei acestuia. Mesajul prozei lui Costel Răducan este unul realist şi umanist, autorul ne atrage atenţia că în intenţia sa a fost să-l provoace pe cititor la „o lectură folositoare sub aspect moral”.
Sub titlul „Între glumă şi sarcasm”, apar nişte dialoguri scurte cu jocuri de cuvinte ce ţin de amuzament şi ironie:
-Se dă ceva pe-aici?
-Se dă bună ziua.
-Din toate acestea ce poţi tu să iei?
-Să iau aminte.
-De ce jură parlamentarii cu mâna dreaptă pe Biblie?
-Ca să poată fura cu stânga oricât de mult.
„Urme de suflet şi de gând”, un volum de poezii, este ultima apariţie editorială, Casa de editură Mureş, 2014. Cartea mai cuprinde şi o sută şaptezeci de epigrame şi o anexă cu nişte dialoguri amuzante prin care observăm cât de expresivă este limba română.
Iată câteva creaţii din acest volum: „ Miracol e că eşti, că sunt,/ Că-i soare şi că e pământ;/ Miracol e orice cuvânt./ E ochiu-nvins, neputincios,/ Ca să cuprindă-atât frumos/ Cât este în nemărginire. / Miracol e întreaga fire./ Veşnică, taina de zidire.”, „ Pe al timpului răboj/ E-ncrustat cuvântul Gorj./ Denumirea-i veşnicită/ Prin Coloana Infinită/ Şi prin tot ce s-a iscat/ Din spirit înaripat/ Pe-un plai binecuvântat”. O epigramă: „Dând vorba lui Marcellus, marele Will a spus/ Că-n Danemarca vremii ceva putred era./ Dacă în România el astăzi s-ar afla,/ Ce-ar zice e uşor de presupus.”. Dialoguri ghiduşe:
„- De ce spun copiii lucruri trăsnite?
-Fiindcă le fulgeră minţile ”
„-Mi-a făcut capul calendar.
-Ortodox sau catolic?”
„Suflet nestatornic” şi „inimă rebelă”, publicist asiduu, poet şi prozator cu talent, epigramist valoros, un înverşunat luptător pentru adevăr şi dreptate, valori pe care le-a sădit în sufletul mai multor generaţii de elevi, Costel Răducan este prea puţin cunoscut în mediile literare. Poate că din prea multă modestie. Împrumutăm o sintagmă a lui George Călinescu cu referire la un scriitor, care se potriveşte şi pentru autorul scrierilor de mai sus: „ un scriitor cunoscut ca necunoscut”. Şi e păcat!
Constantin E. Ungureanu
