Note de lectură. Localismul creator – Transnostalgiile lui Liviu Dănescu

278

1. Cel mai nou columnist, Liviu Dănescu, abia primit în rândul Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, îşi aminteşte cu nostalgie de Foierag, leagănul copilăriei sale şi păstrătorul lăzilor de zestre ale identităţii radoşene. Tatăl său fusese coleg de suferinţă, pe pat de spital, cu Zaharia Stancu, într-un septembrie de an 1974, la Elias. Citind, recitind, graţie autografului pe care i-l dăruise lui, elevului Liviu Dănescu, prin intermediul tatălui său, romanul „Desculţ”, îl acceptase ca pe un fir din şuviţa arcuşului ce atinsese coarda sensibilă a eului său.
2. Acum înţeleg, sub zodia legendarului scriitor, poetul Liviu Dănescu şi inginerul de azi (născut la 29 ianuarie 1962, în Crasna de Gorj, la poale de Parâng) avea să treacă pragul, cel mai înalt al vieţii sale, al literaturii, sub semnul nostosului platonician: „Doar o nostalgie. / Trece, uşii, pragul; / Morţii, câte unul, / Umplu Foieragul.” Această umplere are un «CE» metafizic, care te înfioară, te transfigurează, te reumanizează. Firesc, primul poem al volumului „Să nu uiţi, Darie!”, este un duios omagiu adus părinţilor. Modalitatea adaptată e discret păunesciană (Recunoştinţă). Când îşi trage seva din folclor, revendicându-se din poveştile bătrânilor, devine autentic, căci adăpându-se de la acest „izvor de frumuseţi”, redescoperă brusc antiteza („dor de glie, de văzduh”) profan-sacru, asistând, precum L. Blaga în interbelic la momentul măreţ când „irupe spirit, duh” din rănile Pământului. Se simt în aceste admirabile crâmpeie de neoexpresionism „Arderile verticale”, „orfismo-pitagorismul”, „speologia” peşterilor subconştientului, arheologia metaarhetipală.
3. Liviu Dănescu chiar se manifestă ca un poet prin excelenţă transmodernist. Intertextualizările sale survin firesc, transmioritic. Deloc complexat se autodefineşte drept un „triangular”, un rescriptor de la „zero absolut” al ceremonialului metapoetic, întocmai ca Tudor Arghezi şi Gheorghe Azap şi… Nicolae Diaconu, al cărui „poem scurt” pare să-l agreeze cu prioritate. Nota care-l individualizează pe Liviu Dănescu este transcenderea eticului asupra textului şi emergenţa etică a pastei semantice.
4. Titlurile „monocelulare” (adică dintr-un singur substantiv – n.m., I.P.B.) sunt sugestive şi pot fi reconsiderate ca „urme hermeneutice”, în sarcina căreia a căzut şi misiunea de a-i conferi creatorului lor o identitate inconfundabilă (vezi: Reflecţii, Resort, Selenară, Bahică, Greieraşul, Axiome, Scări, Urme, Poveşti, Alpinism, Realism, Cărţile, Cotidiene, Utopică, Evrica, Simfonie, Penel, Zbucium, Fotosinteză, Mioritică, Amalteea, Indicativ, Nirvana, Orientări, Puntea, Ubicuitate, Stuf, Angoasă, Paparude, Maieutică, Scrisoarea, Migraţii, Brâncuşiană, Piramide, Pubicon, Ascet, Risipă, Indivizibilitate, Tsunami, Rodeo, Shakespeariană, Urzeală).
5. Aceste elemente noumenale şi fenomenologice trădează un orizont cultural indiscutabil şi izbutesc să-şi arate nucleele autoreflexive / metapoetice, în solidă tradiţie poietologică. Mărcile ei matriceale rezidă în revendicarea rădăcinilor (din situl „arheologic” n.m., I.P.B.); în orfism („numai poeţii te mai cântă, mamă, / ei sunt făcuţi ca să vibreze struna”); în găsirea rimei rare, ca la Eminescu („Din prea răbdătoarea arie – /…/ Să nu uiţi niciodată, Darie!”); în muzicalitatea dispusă în ritmuri transbarbiene; în imaginarul („E dreptul în cerc, / Unghiul vertical; / Înotând, încerc / Să ajung la mal”); în reactivarea unor mituri fundamentale (Vezi emblematicul „Ană, Ană…” – n.m., I.P.B.); în înscrierea pe orbita baladescului de după Stanca, Doinaş, Frăţilă (Vezi „En passant”: „Rege, pe-un cal cât un regat / Lângă regina înţeleaptă! / (În turn, dacă vei fi trădat, / Securea gâdelui aşteaptă)”); în verticalizarea discursului intranzitiv: „La vertical, precum o lumânare”; în construcţia spiraloidă „pe verticale cercuri ale lumii” (La izvoare), în transprezenţa cercului hermeneutic ş.a.m.d.
6. Ca să conclud, Liviu Dănescu are curajul de-a se înfăţişa lumii ca un meditativ, al cărui limbaj, aprofundat, poate deveni şi acid, întretăiat, reactiv, ireversibil, neutralizator al răului axiologic. În procesul său scriptural, „noi orizonturi se încheagă”, iar, metodologic vorbind, „un dualism corpuscul-undă” „se frânge (şi se răsfrânge – n.m., I.P.B.) cugetând fecundă”, într-o ontologică imponderabilitate, „pe rugul ereziei” lăsând să se mistuie „idei rebele-n dogme” ca să reapară postulatul reformator – „Car reformat, o piatră funerară / pe vis sacrificat abil, perfid / Cu somnul raţiunii se doboară / Doar verticalele, pe rug livid”. Dar „rugul” lui Liviu Dafinescu se înalţă-n centrul unei Utopii unde „periodic, ruinând case, / Sistemul naşte metastaze”. Din ruine „urma-semn” îşi începe căutarea rostului ei în eon transmodern: „Cătând miraculos izvor, / O apă vie, ca să se inspire / Aezii-n Parnas, unic for / Cu harul, gir de nemurire!”
(Zero absolut).
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here