Note de lector – Trei cronici literare

860

1. Minunatele povestiri ale lui Vasile Ponea
La vârsta deplinei maturităţi creatoare, scriitorul columnist şi polivalent Vasile Ponea propune cititorilor săi o carte-surpriză, călcând pe urmele unor Alecsandri, Ibrăileanu, Ion Călugăru, Creangă, Caragiale, Teodoreanu (dacă mă rezum la clasici) apoi în linie dreaptă cu Chifu, Micu, Manolescu, Vlad Muşatescu, Mircea Sântimbreanu ş.a.
Povestind „mici istorioare veridice”, Vasile Ponea îşi (re)localizează discursul simulat naiv-sentimental, dar de-o autenticitate şi verosimilitate nichitastănesciană şi totodată argheziană. Fiind o carte secvenţializată, înnodată din fragmente, noua invenţie ponească este delicioasă, şarmantă, seducătoare, dezinvoltă, ludică, dă impresia că e scrisă dintr-o suflare, dintr-un entuziasm neîntrerupt, dintr-un imbold interior de neînfrânat. Autocenzura raţionalităţii carteziene e trimisă la plimbare pe aiurea, iar prozatorul dă cep butoiului cu amintiri din farmakonica-i copilărie, într-o Moldovă al cărei limbaj neaoş, particularizat, nuanţat cu oralisme atent şi corect explicate la sfârşitul fiecărei micronaraţiuni, se revarsă plenar şi încântător. Cine se încumetă a se înhăma la asemenea muncă de explorare a propriului subconştient şi a propriei memorii personalizate se supune totuşi unor pattern-uri (tipare prestabilite) şi unor modele de circulaţie universală (Twain, Novalis, Lagerlöf, Hugo, Dickens, Saint-Exupéry, Verne, Dumas, Wilde) ş.a. În Gorj, Vasile Ponea calcă pe urmele unor Nicolae Al Lupului, Sabin Velican, Antonie Dijmărescu, Alex Gregora, Grigore Haidău, Grigore Smeu ş.a. O face însă păstrându-şi identitatea auctorială, asigurându-ne că paleta istorioarelor este eficient diversificată şi distribuită semanticoverbal şi mai ales fonetic. Astfel că „Mici istorioare veridice” poate trece şi drept încercare de a surprinde o anume originalitate de ontologie fenomenologică a unei zone de un farmec greu de uitat, din care un copil, martor ocular la nişte întâmplări istorice, ajuns bătrân, se reinfantilizează cu limbaj cu tot. Cartea e o „maşină a timpului căci călătorind cu ea Vasile Ponea reînvie un trecut fabulos din care se pot extrage proustian şi camilpetrescian atâtea episoade care adunate într-un întreg par să se închege la un moment dat într-un veritabil „roman” (transmodernist totuşi – n.m.) „autentist”.
Nota cea mai vie a acestei noi cărţulii poneatice aşează cartea într-un raft mai special: lângă „La Liliecii” lui Marin Sorescu şi lângă trilogia „Eşecul cartofilor cruzi” a lui Lazăr Popescu şi lângă povestirile aceluiaşi din ultimele cărţi de proză scurtă ale sale în care şi optzecistul columnist îşi reflectă realist-crud ţinutul natal: „satul cu ulmi”. Relectura mea a avut menirea să aşeze noua apariţie editorială în cadru şi în context. Despre scriitura propriu-zisă, ce pot să afirm? Că relatează faptul de viaţă brut, că îşi reduce artificialitatea pe cât e posibil cu fiinţă. Tehnica descinde, efectiv, din proza unor D.R. Popescu, Nicolae Breban, Marin Preda ori Eugen Barbu. Adică se pot observa decupajul, mişcarea aparatului de filmat pe scenele „cinematografice” redactate, anecdoticul, poanta, umorul, bancul (culese toate dintr-un folclor urban – n.m.) ceea ce dă fiecărei istorii (trimiterea să fie oare şi la „istoriile” lui Mircea Ciobanu? – n.m.) în parte un accent lapidar, precis, într-un dispozitiv cu preponderenţă fanic, dar şi de frescă socială.
2. Poezii de Ion Filipoiu
Restitutio in integrum. Ion Filipoiu e poet gorjean, trăitor în Bucureşti. Bătrân, se decide să-şi republice în ediţie necenzurată „Parabola fiului risipitor”, carte „asuprită” de regimul de ocupaţie sovietică! Gestul va trece neobservat de către aşa-zisa „mare critică literară” din Capitală şi din provincie. Ei, da, maniera po(i)etică a lui Ion Filipoiu e oarecum vetustă, retardată în timp, rămasă prizonieră în zona eminescianismului, adică a modernismului incipient. Opera sa lirică e programatic epigonică, dar îşi asumă ca manieră de abordare rolul de modus viveni şi modus scriendi într-o „provincie pedagogică”. Îşi asumă de neclintit din postura-i „avatarică” a clasicilor junimişti o scriitură critică, politică, socială, culturală, ontologică, fenomenologică şi mai ales axiologică. Expresivitatea vocii sale auctoriale e voluntară, tranzitivă, directă, retorică, transparentă, iar performanţele sale, stilistic vorbind, constau în a ritma şi a rima impecabil, clasic, în metri variaţi şi specii specifice secolului XIX. Să fie în joc o discretă ironie postmodernistă ca la Mircea Cărtărescu din „Levantul”? Sau doar o inerţie, o extensie a unei atitudini „luminist-clasiciste”, practicată în deplină cunoştinţă de cauză, cu asumarea riscurilor de rigoare? Căci poetul repune în discuţie mai vechi dispute dintre fond şi formă, bătălie grea dusă în eon de Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu ş.a.
Pentru Ion Filipoiu, prioritar e conţinutul, e mesajul. Contează, ca dominantă, încărcătura educativ-instructivă/ formativ-informativă, transmis în structuri prozodice polizate/ şlefuite cu migala unui bijutier. Ce mă determină să redactez comentariul de faţă este complexitatea sentimentului patriotic, civic şi dignitativ, la urma urmelor. Ca atare relev – pe acest nivel de apăsare pe pedala „mitului ca vorbire” – poezia ca funcţie preponderent de comunicare a unor teme, motive, idei, atitudini, sentimente, meditaţii, trăiri, revolte, stări de anxietate ori ale dreptului la libertate, la conştiinţă, la istorie. La loc de frunte stau cele cinci scrisori (dacă e să circumscriu – e impresia mea – în acest ciclu şi „Carmen patriae”, – de altfel o excelentă versificare a unui basm în stil tradiţional, dar – apreciez eu – menit să-şi atragă, de partea sa, vârsta încă fragedă, a celor mai ingenui ucenici într-ale învăţăturii, şcolarii primari şi gimnaziali (de la clasele I-VIII)). Basmul împăratului Carp peste o Dacie ferice este o replică la altele din veac (vezi Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Goga, Beniuc, Păunescu, Cărtărescu, Popescu-Brădiceni, Gârbaciu, Gregora, Frăţilă, Breabăn ş.a.) convingătoare ideologic, întrucât pledează patetic pentru Marea Unire reînviată (căci între timp de-atâta „tocire” (vorba lui Nichita Stănescu – n.m.) s-a demonetizat şi de aceea asemenea pledoarii ardente şi „insurgente” şi repetitive/ ciclice/ periodice merită să vadă lumina crepusculară a tiparului). Până şi speciile genului liric, practicate cu o benignă încăpăţânare, iubite de Ion Filipoiu (să le amintesc în fugă: sonetul, scrisoarea, manifestul, balada, doina, oda, elegia, legenda, basmul, imnul, fabula, parabola, alegoria – n.m.), evocă o restituire a unei poezii crepusculare, repudiată azi de postmodernişti şi fracturişti, himerişti, dar nu şi de transmodernişti. Dar o socot ca pe o „maşină a timpului” şi purced la o reevaluare a unor valori perene, pe temelia cărora s-a creat şi a supravieţuit neamul românilor, în patria lor ridicată de poeţi la rang de simbol, de semn identitar. O socot pe o asemenea lirică à la Comenius şi à la Eminescu, încă viabilă etic şi chiar şi estetic, căci e o estetică pragmatică, somatică, cognitivistă şi constructivistă. Menirea ei e să ţină verticali stâlpii de cetate, şi dreaptă coloana verticală a unei moralităţi care şi-a vădit constant vivacitatea şi naturalitatea, ideokraţia şi politeismul, farmecul rostitor şi incantaţia magică, elogiul cărturăresc şi credinţa strămoşească, religia, datinile şi obiceiurile, dar mai ales care-a apărat vetrele de invaziile barbare şi duşmane printr-un eroism vaticinar, printr-un vizionarism doctrinar (à la Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş.a.).
De o poeticitate simbolistă şi epicolirică consistent erotică, de o frumuseţe dicţională rezistenţă la mode, sunt în acest volum de poezii*sonetele crepusculare, zece de toate, datate 1999, care-mi demonstrează „cu-asupra-de-măsură” talentul viguros, încă nesecat, al lui Ion Filipoiu, care trădează aceeaşi cultură la purtător, acelaşi orizont intertextual. Dacă vreţi, citiţi-i cartea – prea groasă, de veţi murmura, oarecum „iritaţi” – şi veţi fi de acord cu mine. Cartea intitulată modest „Poezii” e a unui poet care – fie şi numai prin aceste „Sonete crepusculare” – merita să apară şi îşi poate aroga dreptul de a fi achiziţionată de către orice bibliotecă din România care, evident, îşi mai conservă misionarismul local şi efigia de instituţie fundamentală a promovării cărţii în rândul maselor de cititori, mai ales în rândul celor aflaţi încă pe băncile şcolilor. „Carmen Patriae” de pildă conţine un ciclu de zece poeme exemplare de un respectabil instituţionalizat şi permanentizat civism, de un tulburător ataşament şi de o exemplară devoţiune, invincibile, neperisabile, de nesecularizat vreodată de nimeni, de absolut nimeni, în orice eon.
3. Sinele ca un rondel: o po(i)etică a Claudiei Voiculescu
O poetă surprinzătoare, această fiinţă fragedă şi delicată, sensibilă şi fantastă, Claudia Voiculescu. Am mai scris despre opera ei şi iată-mă-s revenind cu câteva însemnări despre „Sinele ca un rondel”. Abordând forma fixă, e limpede că se simte, la o recitire abilitată efectul de autodisciplinare a tehnicii strofelor sale, care constă, recurent şi redundant, în patru catrene şi un vers leitmotivic liber. Rimele sunt împerecheate, îmbrăţişate ori încrucişate, iar ritmurile se întorc uneori, vizibil, la rondelurile macedonskiene (vezi „Iubirea, iar…”). Stilul poetei e distinct, glisează între feminitate şi clasicitate, cu o anume abilitate subtilă, mascată de o trăire continuă în subteran şi de o expresivitate voit tranzitiv-reflexivă şi discontinuă în turnura versúrii sale „arzând anotimpuri”, elogiind ca Radu Cârneci „ora fermecată” ori săpând trepte în adânc spre înalt ca Tudor Arghezi. Sinceritatea, poeta şi-o dublează cu o simplitate atică, dând formă fermă unui ontos care se reverberează din cultură apropriată temeinic (vezi de pildă rime culte precum cherc-luperc/ Tyrteu-Orfeu/ écru-Enkidu/ mucava-cumva/ şi de excelentă fineţe precum: argonaut-ţesut/ răstimp-ghimp/ sângeri-stângeri (cel de-al doilea e un substantiv popular provenit dintr-un verb de grai local, moldovenesc, care l-a sedus pe alocuri pe Eminescu – n.m., I.P.B.). Alte rime te conving şi mai necondiţionat, mai ales dacă sunt monorimice (vezi „Tot în vis”). Dar şi asonanţele îi ies impecabil: salcâmii-lăstunii/ nuntit-ţărmurit/ ciubăr-răspăr ş.a.m.d.
Dar poeticitatea nu rezidă decât rezidual în asemenea tertipuri care să distrugă artificialitatea discursului epicoliric. Poeta izbuteşte a ţine în echilibru estetic şi eticul, frumuseţea şi morala, sapienţialul şi hermeneutica transaparentă (vezi „Muşcă viermele din măr…”). O primă trăsătură a unor asemenea versuri care impune respectul cuvenit este dezinvoltura prozodică, trecută printr-o constantă renaturalizare a retoricii inevitabile: „Mai cade uneori zăpadă/ ca dintr-un cer al nimănui,/ Şi bucuria cui s-o spună/ dacă nu-i nimenea s-o vadă?” (Mai cade uneori zăpadă). Solidul, ca materialitate, volum „Sinele ca un rondel”, numără 392 de pagini şi îşi desfăşoară, autotelic, un program imanent-transcendent nu greu de dedus: Pentru poetă „tainic gândul se preface-n vers” „cu zdrenţe şi cu sihăstrii”. Iar „dincolo de sens” „cu miresme ameţitoare”, „cu fantaste deghizări” ori „cu Marc Chagall, în zbor fantast”, se proiectează „ca un rug aprins” „atâta aur” „în tot ca-n oglinzi, oglindit”, dar şi „regale steme şi candori” ori ipostaze de „melancolie murmurată”, „rememorând un timp surpat”, „în colţ de rai, în nimb de ţară” ori intuind cu vocaţie peripatetică „în miezul faptei un simbol” ori „în mişcarea unei clipe” „pe-atâtea căi învolburat” „vreun nou miraj al culorilor”. Poeta are acces „printr-un straniu labirint”, într-o lume a muzicii, ori „în vechi brâncovenesc sălaş” unde „poezia-i har divin”. În scurte răgazuri contemplative şi constructiviste, redactează „scrisori către Emin” ca să nu moară de tot, ci „sălăşluind pe ţărmii puri” „spre dincolo”, „ca Ghilgameş, ca Enkidu” în „Grădina ce-a rămas virană” să-i adie „peste retinele undirii”(ca-n filozofia teoriei ondulaţiunii universaliste a lui Vasile Conta – n.m.) „limba sfântă, românească”, „eternă, cum cele divine”. Comportamentul dicţionant-ficţional al Claudiei Voiculescu îşi asumă ideea de plasmare semantometaforică de sorginte heliadescă, iar mai încoace interbelică, religios-expresionistă şi chiar pillatiană-fundoianiană: „Iubirea mea e o toamnă/ ce-şi lasă dulceaţa ca-n struguri/ şi mierea ca-n tainice faguri/ când toate parcă îndeamnă”. (Nu ştiu pentru tine ce-nseamnă, p. 185).
Ion Popescu-Brădiceni

Bibliografie
Claudia Voiculescu: Sinele ca un rotund, Editura Vatra veche, Târgu-Mureş, 2019, 392 pagini.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here