Note de lector transmodernist – Despre „Tinerețea abandonată” a lui Dan Neicuţescu

830

Încă un fiu al Drăgoieştilor (de Brădiceni), Dan Neicuţescu (care a împlinit recent 6 decenii de la naşterea pe această vatră în care a copilărit Constantin Brâncuşi) a debutat editorial. El se înscrie în grupul de poeţi de pe „Uliţa cu Scriitori” – aceea pe care se află celebra „Moară de Grâne şi Poezie” a „Serilor la Brădiceni”. Se alătură astfel unor Ion Căpruciu, Emil Paraschivoiu, Silviu Doinaş Popescu, Ion Popescu-Brădiceni, Constantin Stroescu.
Editura care a găzduit cartea „Tinereţe abandonată” este Napoca Star (din Cluj-Napoca), condusă de poetul şi prozatorul Dinu Virgil-Ureche. Grafica volumului o asigură artistul plastic Mircea Bonda, iar portretul pe coperta patru Gavril Moisa. De editarea ei s-a ocupat tatăl poetului, Petre Neicuţescu, membru al Cenaclului „Serile la Brădiceni”.
La cea de-a patra şedinţă ţinută vineri, 13 august 2021, la Târgu-Jiu (Societatea „Academică” de la Cafeneaua Hermeneutică itinerantă – n.m.), au fost prezenți Ion Popescu-Brădiceni, Nicolae Dragoş, Gheorghe Vasiluţă, Ileana Spineanu Morega, George Drăghescu, Mircea Tutunaru, Lazăr Popescu, Gabi Roşianu, Pavel Popa Misăilă. Fiecare dintre aceştia avea în mână câte o carte proprie; despre câteva din ele voi consemna în viitorul apropiat.
Deocamdată să acord atenţia cuvenită debutantului „şaizecist” Dan Neicuţescu, despre care Gavril Moisa crede că „are o voce aparte şi un condei cizelat, cultivat şi „virusat” de miracolul cuvântului şi al romei”. Noua mlădiţă brădiceneană „scrie frumos, curat şi cu iz proaspăt care te prinde şi te cuprinde ca un parfum de liliac”. Am avut eu însumi la Casa Veche de la Brădiceni un asemenea liliac care mă ameţea cu mirosu-i de rodie coaptă.
Titlul mă trimite automat la mitul tinereţii exploatat de Petre Ispirescu, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Ilie Constantin, Adrian Alui Gheorghe, Mircea Muthu, Nicolae Labiş, Silviu D. Popescu, D.R. Popescu ş.a. Astfel, Dan Neicuţescu e stăpân de la bun început pe uneltele sale, pe figurile sale retorice şi stilistice, pe patriotismul său „suveranist” şi antiglobalist (a se citi: anticorporatist şi antineomarxist), pe toposurile sale ce-i furnizează, din eliberarea lor din rigiditatea oricărui canon o poeticitate resurectă postromantică/ postsimbolistă/ post existenţialistă/ postexpresionistă.
Că are drept modele pe marii poeţi români de la Mihai Eminescu până la Ion Horea nu-i nici un dubiu, căci Dan Neicuţescu posedă un orizont cultural personalizat, corect (re)interpretat şi reciclat într-un creuzet furnizor de transfigurări şi sublimări neaşteptate. Deloc deci surprinzător, poetul oximoronizează relaxat, fără pierderi ale tensiunii ontologice, fără deraieri de ritm, fără derapări de imaginar autotelic, subtil narcisiac (atât cât îi stă bine discursului lirico-epic, diseminat în scenarii arhetipale de-o coerenţă apolinică).
Vatra Brădicenilor (mai precis a cătunului Drăgoieşti, ci nu Dikanka) ne dăruie azi, cumva prea târziu, dar cu adâncu-i rost de a confirma rezervele inepuizabile ale unei biete uliţi („pe aceeaşi ulicioară” – Mihai Eminescu) dintr-un cuibar rotit de ape pe un «râu de rai». În poezia-i de-o revigorată prospeţime, Dan Neicuţescu încearcă mirajul evadării „oricând, oricum, oriunde”, revereiază, ca şi Eminescu şi Eliade ori Adrian Păunescu şi Mihai Ursache, la o „insulă pustie” („Să fim doar noi şi insula pustie/ în miez de zi” paradiziac).
Motivul carpe diem/ carpe rosam revine auroral întru salvarea clipei ca-ntr-o nemuritoare alegorie parabolescă, iarăşi eminesciană („Nu e păcat/ ca să se lepede/ clipa cea repede/ ce ni s-a dat?”). Zâmbetul iubitei ideale e solarian şi cathartic: „Iar soarele trecând grăbit să-şi scape/ razele albe pe surâsul mut.// Şi ai zâmbit, căci ai uitat de vântul/ ce te-a purtat pe-o mare fără sens”. Apoi metamotivul cuvântului semiotizat, pierzător al ingenuităţii/ identităţii originare dintre semnificant şi semnificat, ţâşneşte meditativ: „În viaţă totul doare, chiar cuvântul/ Prea cald, mieros, înceţoşat şi şters”.
Dan Neicuţescu compune/ elaborează poemul graţie instinctului. Cum ar afirma Giuseppe Ungaretti, poetul pune în mişcare arta delicată prin care mecanismul versului declanşează pârghiile imateriale ale unei maşini mai presus de conştiinţa cognitivă şi hermeneutică.
Poetul se angajează în situaţia de a asculta, în ritmul propriu, ritmurile după care urechea strămoşilor îşi alcătuia convingător muzica sufletului – aceea ce duce în punctul din care, alunecând în mister, poezia poate, în rarele sale atingeri de perfecţiune, să ilustreze imanenţa şi inocenţa. Ca poet de astăzi, brădiceneanul de sorginte tradiţionalist-simbolistă şi ca autor de lirică emoţională, Dan Neicuţescu deţine înţelesul intens al naturii, ca unul care a învăţat să valorifice clipa în care contează deopotrivă instinctul (adică talentul) şi ştiinţa limbajului moştenit, cultivat şi exploatat cu o familiaritate de bun augur.
Ion Popescu-Brădiceni, membru U.S.R., doctor în filologie al Universității din Craiova

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here