Alexandru Ionică Getodacul revine cu nişte „Poezii la telefon” într-o carte, cu aceeaşi acribie critică şi seriozitate metacritică, prefaţată de magistrul târgujian Ion Trancău. Ca să fiu sincer, noua „ispravă editorială” se aventurează cu o ingenuitate dezarmantă în noţiuni abstracte ba chiar filosofice, tot încercând să poetizeze cotidianul uneori derizoriu şi stupid.
Aş reţine pentru început că autorul rămâne acelaşi apologet al iubirii, al emoţiei, al vibrotextului, al îndrăgostirii fatale. „Rătăcind în poem pe-o undă”, muza rezistă şi-n epocă posteinsteiniană „ca un foc aprins dumnezeiesc”. „Rătăcind apoi cărţi de poezii” apoi iubirea însăşi este o poveste, iar poetul ar vrea ca iubita lui s-o citească în ochii săi. Ca la romantici, Luna veghează asupra perechii cu-a ei „rază de cântec şi poem”.
Se întâlnesc în aceste „Poezii la telefon” destule asemenea fericite, spontane, autentice intuiţii, care să determine cronica literară de faţă. Versificatorul (oarecum un homo artifex – n.m.) îşi aminteşte mereu apoi exclamă Kairotic: „Şi-ai fi văzut prin poezie cerul/ acolo unde numai Dumnezeu pătrunde”.
Căutându-şi, androginic, perechea menită lui, poetul aspiră la „nemărginiri de poezie”. Preferă oda, imnul, cântecul ca şi George Ţarnea ori ca Radu Cârneci cândva. Are cultul cafenelei literare precum boemii de altă dată, e trubaduresc şi nimereşte corect tonul potrivit şi metafora, într-un text migălos construit, „dincolo de lacrimi”, „dincolo de ploi”, „dincolo de aparenţe” etc. Desigur dincoloitatea presupune transgresiunea unui orizont printr-o „fereastră spre Dumnezeu”.
Astfel Alexandru Ionică Getodacul transmite la telefon un „mesaj în versuri” o „rugăciune”, „codul însuşi” al intuiţiei sale transcendente a unui „vers din lumea cealaltă” sub „un fel ceresc de binecuvântare”. Când recurge la parabolă, aceasta se raportează la „codul de-a trăi prin poezii”. Estimp, însă / totuşi / „Taina ce-a creat-o Dumnezeu rămâne – ascunsă în cuvinte.” Estimp poetul se mântuieşte candid: „Icoana ta-i calea spre Dumnezeu/…/ Ispita-i vina din poemul meu/ ascunsă-n versul ce-o să ţi se-nchine”; „Iubirea-i filozofia mea”, iar „parabola e-n poezie”, „codul de acces spre Dumnezeu”. Apoi poetul face recurs la imaginar cu aceeaşi firească transreligiozitate transmodernistă: „Imaginează-ţi o cruce grea/ Ascunsă – aici în poemul meu!”.
Starea de extaz îi prilejuieşte declaraţii entuziasmante: „Eu respir când scriu poeme”. Dragostea lui este „o minune nouă într-o poveste veche”. S.M.S.-urile sale sunt mesaje întârziate „printre atâtea singurătăţi” (ori singularităţi ? – n.m.). „Mesajul va rămâne scris” (are poetomul credinţa fermă – n.m.) şi-l vei citi cândva-ntr-o zi,/ Să-ţi păstrezi sufletul deschis măcar la mine-n poezii”. Să se refere el la „opera deschisă” a lui Umberto Eco? Ori la „poemul metafizic” al lui Shakespeare şi Eminescu? Sau la „poemul pe nisip” al lui Borges şi al lui Blaga?
„Pe drumul cel bun” Alexandru Ionică – Getodacul identifică „jumătatea sa de infinit” „ca-ntr-o poveste fără de sfârşit” şi va scrie împreună cu aleasa inimii „un poem, un fel de ultimă regăsire”, iar „dragostea va fi ca o lumină.” Excelsior nostos mântuit, reveria e împlinirii.
Bibliografie: Getodacul: Poezii le telefon; Editura PIM, Iaşi, 2019, 299 p.
Ion Popescu-Brădiceni
