O elegantă ediție de format academic, alcătuită de poetul Nicolae Dragoș, ni-l restituie în consistente poeme pe fabulistul Esop, având ca reper, totuși, volumul „Esop – Fabule” (1972) al savantului filolog clasic Traian Diaconescu, traducere direct din limba elină, pe baza textului stabilit de Émile Chambry, Paris, 1927).
Talentatul poet și umorist gorjean, N. Dragoș, revenit la matcă în Cleșneștii Glogovei, s-a dedicat în ultimii ani prelucrării în versuri a celor 358 de fabule ale lui Esop (sau atribuite lui, sec. VII-VI î.e.n.), de regăsit în volumul „De vorbă cu Esop…”, în aceeași ordine în care le publicase în proză amintitul scriitor ieșean (profesor de limba latină și greacă la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și ulterior titular la Școala doctorală).
„Reflectând la cele două opțiuni, – scrie tălmăcitorul N.Dragoș în sugestivul cuvânt înainte intitulat «…Și-napoi la lume date», – despărțite de veacuri, privitoare la înveșmântarea în vers a narațiunilor lui Esop [Fedru și La Fontaine, n.n.], am căutat o 
cale de mijloc, stimulat de conținutul fiecăreia dintre fabule, călăuzit de propria empatie cu conținutul acestora și, desigur, de momentul de inspirație și intuițiile din timpul traducerii, dar și de veacul, mai bine zis mileniul nou în care versiunea în versuri a fabulelor de acum peste 2500 de ani urma să îmbrace în românește o haină nouă; fără a le conferi o strictă actualizare, forțată și a le trăda astfel mesajul de demult.”
Neignorând intenția esopică de a se adresa cititorilor „peste milenii” și atent fiind „la lecția celor ce au premers versiunea propusă acum”, respectând caracterul popular al fabulelor în general, traducătorul mărturisește bucuria gândului „de a reda integral, în versuri, opera inegalabilului înaintaș”, într-o interactivitate de spirit și cuget sugerată de însuși titlul ediției: „DE VORBĂ CU ESOP”.
Este pentru prima dată când fabulele ilustrului grec sunt tălmăcite, integral, în vers românesc, de către un experimentat/ versat umorist care, dincolo de registrele volumelor sale de lirică intim-rememorativă, reușește a intra în pielea alegoriilor esopice, reformulând, – în sensul în care Lucian Blaga considera traducerile, texte „recreate” de cel aflat pe aceeași lungime de undă ca stare de spirit – „scenarii” și sensuri morale caracteristice speciei, așa cum procedaseră, mai întâi, fabulistul latin Fedru (sec.I, d.Hs), apoi, mai aproape de veacul nostru, La Fontaine „îmbogățindu-le prin contribuții remarcabile și dându-le în fond o nouă viață”, ca un „al doilea părinte al lor”…
Spre deosebire de narațiunea esopică („sobră și precisă, cu un lexic propriu și expresiv, acțiune alertă și nudă, bazată pe frecvența verbelor și raritatea epitetelor, ordonarea faptelor logică și naturală” – Traian Diaconescu, Esop și fabula elină. Studiu introductiv, op. cit., p. 12), tălmăcirile dlui Nicolae Dragoș sunt fabule în înțelesul lor deplin modern, formal și conținutistic, antrenând o întreagă faună (animale, păsări, insecte…), raportabilă la semenii noștri, în general la moravuri și defecte din lumea socială, congruente cu varii tipologii.
Dincolo de „grila” oarecum istorică învederată de aceste texte, fabulele „lui Nicolae Dragoș” au un farmec aparte, unul care ține formal atât de tradiția genului în literaturile clasice și moderne (să zicem, de la La Fontaine la Donici, Grigore Alexandrescu și Tudor Arghezi), dar și un implicit tâlc referențial, ce vizează aspecte particulare și general-umane, de unde și un exhortativ spirit de actualitate și moravuri vizate…
Autorul „Fabulelor din două veacuri” (Ed. AGER, 2006, 266 pagini), atât de bine familiarizat cu „surâsul”, dar mai ales cu „pișcătura” din arghezienele «Stihuri pestrițe», nu putea – de vreme ce s-a hotărât la o astfel de muncă re-creatoare – să nu vibreze la unison cu alegoriile esopice, scenarizându-le în texte epice de mare savoare, ritmate și rimate, în care moravurile și năravurile lumii vechi, cu întreaga lor rezonanță moral-satirică, se dovedeau mereu actuale. Recreate astfel, fabulele lui Esop, cel care a impus astfel de creație ca specie de sine stătătoare – în veșminte noi și cu aripi de poezie epică – sunt „redate” lumii într-o formă cu care lumea modernă este deja familiarizată.
„Opțiunea literară” mărturisită este, așadar, nu a textului în proză, ci a versificării istorioarelor esopice, după schema deja consacrată (punere în temă, scenariul alegoric, morala) și impusă de La Fontaine în cele 12 cărți ale sale pe teme esopice, din care Tudor Arghezi a alcătuit o neîntrecută versiune („prin arta marelui vraci al potrivirii cuvintelor”, apreciază traducătorul de azi).
Cu nimic mai prejos de poezia lirică (de la Homer și Hesiod, la Platon și Sapho), fabula s-a impus mai târziu, într-un secol al poeziei gnomice (vezi preceptele celor șapte filosofi), prin Esop, care ca și Socrate nu urmărea o anumită reputație de scriitor, ci o „implicare” etică în viața socială, sub forma anecdotei și divertismentului glumeț-vizionar. Dincolo de considerațiile retoricii antice, care nu vedea în fabulă decât „o figură de stil”, secolele al XVI-lea (Leonaro da Vinci) și mai ales al XVII-lea (La Fontaine) au reformulat statutul „fabulei” ca specie epică aparte, reflectând în cazuri speciale principii etice.
Artă alegorică prin excelență, fabula exprimă, în forme concrete, categorii etico-filosofice și relații socio-profesionale, centrate pe conflicte structural-antropologice (bine/rău, moral/ imoral, frumos/ urât…). Vulturul și vulpea, lupul și mielul, nevăstuica și cocoșul, leul și animalele, șarpele și rândunica, broasca țestoasă și vulturul, vulpea bearcă,vulpea și strugurii, țapul și lupul, rândunica și dragonul, puricele și boul, câinele și iepurele, muștele și mierea, câinele și iepurele, ursul și vulpea, ca și negustorul și datornicul, sclava urâtă și Afrodita, albinele și Zeus, omul și zeii în general, cetitorul de stele, țăranul și vulturul, calul și soldatul, vânătorul fricos și tăietorul de lemne, văduva și slujnicele, bolnavul și medicul, prisăcarul și albinele, măgarul și omul, păsărarul și porumbeii, bogătașul și bocitoarele, dimpreună cu atâtea și atâtea ipostaze și relaționări alegoric-exprimate și punctual scenarizate – toate acestea constituie o imagine complexă a unei lumi care, când nu l-a gustat din plin (cel puțin stăpânii al cărui sclav a fost), l-au aruncat pe Esop de pe stâncile fedriene, murind așadar pe nedrept la Delfi, în timpul celei de-a 54-a olimpiade…
Un sfârșit cum nu se poate mai „potrivit” pentru «tăunul» moralist/ socratic (citește «cenzor» în grai anecdotic și cu limbă de cobră înveselitoare) al vremii sale, căruia nu i-a scăpat, în sutele sale de texte, niciun aspect din moravurile și năravurile semenilor săi, dintre animale și oameni, ca și dintre aceștia și zei… Moment în care ne vin în minte versurile dlui Dragoș din „Considerente”, piesa ce deschide volumul său de „Fabule” din 2006:
„Un critic fraged încă și cu gândire-ngustă
Că-i fabula – spunea – o specie vetustă
Și că – mă rog, părerea e doar a Dumisale –
Nu-i chip să-nchipui omul cu chip de animale.
Motiv să vin, cu grabă, cuvântul să-i îngrop,
Să-i amintesc de darul bătrânului Esop
Care, ca sclav, n-avea căderea să vorbească
De crunta nedreptate din lumea omenească,
Dar pus-a animale cu glasuri omenești
Să joace scurte drame cu-nțelepciuni firești.
…Așa strămoșul nostru, ilustrul sclav Esop
Dădu prin tâlc ascuns vieții nobil scop.
Era – legenda spune – urât. O corcitură…
Dar, neînvinsă, vorba când îi ieșea din gură
Cădea ca o sămânță în glie să rodească
Făcând ca și tăcerea din oameni să vorbească.
Sclav nu doar la stăpân, ci sclav supus ideii,
S-a cutezat să-ntreacă prin gândul ager zeii,
Prin incomode pilde ce i-a fost dat să poarte…
La Delfi, la oracol, l-au dus direct în moarte.”
Din această tradiție a genului, care trece la noi prin Păcală, Nastratin Hogea, Asachi, Heliade, Donici, Anton Pann, Alecsandri, Negruzzi, Grigore Alexandrescu, I.L.Caragiale și Arghezi, se revendică și tălmăcitorul nostru din Cleșneștii Motrului, care ne încredințează cu oarecare mândrie pandură în sânge:
„O temere ce-și are morala ei, o știu,
Pe care o respect spre a rămâne viu.
Așa că-n încheiere, cuvintelor dator,
Rămâne să-l descriu pe-al cărții autor:
Demult supus al vechii povețe, ce durează,
Păzit de verbul zilei, el arcu-l încordează
Și-n vârf săgeții, iute, îi potrivește slova…
E Nicolae Dragoș, de loc de prin Glogova,
Născut în una mie și nouă sute și-ncă,
În vremuri pe când oameni pe oameni îi mănâncă.
Din fabulă-și făcu, pe oltenește, scop
El, sclavul lui Arghezi și-al tracului Esop.”
Florilegiul esopic ce ni-l propune azi poetul Nicola Dragoș, de reale disponibilități, umoristice și satirice, constituie o frumoasă victorie a ghiersului românesc, capabil astfel a ni-l apropria pe marele elin fabulist, cu bogate resurse artistice și într-un spirit preceptiv de actualitate și exhortativă meditație moral-civică.
Zenovie CÂRLUGEA
