I
În climatul tulbure al vieții noastre culturale postrevoluționare, când mulți din «colaboratorii» vechiului regim au sărit cu arme și bagaje în fel de fel de bărcuțe și fregate, Nicolae Dragoș a rămas într-o asumată „penitență” (citește: rezervă). Credincios mai vechilor sale convingeri umanitariste, raportate la cultura și spiritualitatea românească, – „de a nu lăsa condeiul, dacă e teafăr, să tacă vreodată”, – scriitorul nu a putut rămâne în «turnul de fildeș», activismul său cultural determinându-l să-și caute noi puncte de contact cu semeni angajați și ei în cauze culturale dezinteresate (vezi „Fundația Națională «Niște țărani», Revista „Albina Românească”, periodic al Asociației Comunelor din România – ACoR ș.a.). Eminamente culturale, aceste gesturi rămâneau, așadar, «inofensive», nevizând platforme politice și nici posturi ori demnități.
Acum la 75 de ani, la aproape un deceniu de la revenirea sa în Cleșneștii Glogovei motrene, Nicolae Dragoș a devenit, în poezie, grație volumelor sale din ultimele două decenii, un maestru al verbului evocator, învăluit în nostalgice rememorări, dar și autorul unui discurs liric destinct, limpid, de mesaje grave. Noul statut al poeziei sale se conturează definitiv și robust cu „Copacul din vis” – 1998, continuă cu „Clipe din clipa cea repede” – 2008, „Ultima călătorie cu Ulise” – 2008 și se „clasicizează” într-o formulă proprie de incontestabilă valoare estetică cu „Casa din cuvinte”.
„Călătoriile” sale sufletești și spirituale prin «anotimpuri», prin anii ardorilor și tinereții, prin «anii nedumeriți», dar și «spre m(â)ine”, ori «călătoria de dincolo de toate călătoriile» sunt, potrivit secțiunilor ce ordonează rememorativ cartea de față, etape ale unei clarificări, regăsiri și redefiniri de sine. Legătura cu valorile tradiției n-a încetat niciodată sub pana poetului și publicistului nostru, revenirea sa existențială la matcă a însemnat, dacă putem spune așa, etapa acostării la limanul ce i-a redat speranța, încrederea, liniștea și, odată cu acestea, mirabila disponibilitate plină de har de a-și definitiva opera poetică.
Revenirea la matcă nu a însemnat «retragere» într-o locație cam izolată de forfota marilor aglomerații urbane, în care a trăit câștigându-și notorietatea, dimpotrivă, legăturile sale cu lumea culturală au fost reluate, prezența sa constituind spre exemplu, la multe manifestări ale calendarului cultural gorjean, aport substanțial și nu figurație decorativă ori plimbare de imagine…
Aș aminti doar trei din aceste manifestări țintind un prestigiu național și chiar internațional: Festivalul de Poezie „Tudor Arghezi”, Simpozionul Național «Satul românesc – Sat european», Festivalurile Naționale de Umor „C. Al. Calotescu-Neicu” și „Ion Cănăvoiu”, în cadrul cărora i s-au decernat valoroase dintincții alături de mari nume din cultura națională, ori la alte mirabile „întâmplări literare” petrecute la Tg.-Jiu și în județ, organizate sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, Bibliotecii Județene „Christian Tell”, Centrului Cultural «Constantin Brâncuși” ori Filialei Gorj a Societății de Științe Filologice din România.
Antrenat și în mișcarea umoristică gorjeană, dl Nicolae Dragoș face și dovada unui umorist de clasă, prin cărțile d-sale de Fabule și Epigrame, adevărate «insectare» de tipologii, caractere, năravuri de tot soiul, în care spiritul umorist face casă bună cu ironia caustică, în registre literare de surprinzătoare creativitate și aleasă ținută (a se vedea în numărul trecut al revistei „Portal-MĂIASTRA”, cronica ce i-o dedică esteticianul Grigore Smeu).
Foarte reușite, aceste creații mărturisesc despre un spirit activ și mereu treaz, într-o lume în care sunt de corectat atâtea mentalități confuze, atâtea comportamente îndoielnice, atâtea ambiții pătimașe, atâtea neajunsuri, iluzii ori amăgiri deșarte…
II
Dar, cum spuneam, profilul poetic al scriitorului Nicolae Dragoș devine acum unul distins, de o remarcabilă formulă estetică, ipostază din care întreaga sa producție poetică de până acum se luminează mai articulat și într-o perspectivă a consacrării literare.
Producându-se sub această imperioasă nevoie de regăsire a tradițiilor și a redefinirii de sine, – pe constantele unei evoluții prodigioase, prin reimplantarea în humusul mustind de ambianță și ecouri al Gorjului străbun, – consacrarea poetului Nicolae Dragoș este una reală, plină de substanțialitate tematică și motivică, dar și de o reverberație ideistică de mare ținută, în ordina valorilor.
În această etapă de rodnice coagulări, poetul își construiește „Casa din cuvinte” (după ce își ridicase una reală în Cleșnești Glogovei de Motru, optând acum, la altitudinile de albe deschideri vizionare, pentru reinserția în spațiul natalității). Artă poetică, poemul “Casa din cuvinte” cristalizează într-o clasicitate de ecouri grave și convingeri asumate, dezvoltată pe ideea că adevărata salvare a omului este arta, iar poezia, în calitate de «casă» a viselor sale, un monument spiritual care, atins de „aripa cerească”, capătă „mirosul” veșniciei: „Când mai modestă-n ziduri/ Și cât mai arătoasă,/ Pentru poet o carte/ E ca un fel de casă.// Oricum ar fi, de-acolo/ E hărăzit să-și ducă/ Drumu spre lumea largă/ Prin cântec ori prin rugă./…/ Palat de zile mari,/ Poate-o colibă simplă,/Clădită-i din cuvinte/ Într-o secretă limbă.// Casa, prin ani, înfruntă/ Iluzii, neguri, timp…/ Pentru cuvinte sacre// Îți cere viața-n schimb./…/ Încă din zori, din casă/ Îl cheamă să pornească/ Spre vaste orizonturi/ O aripă cerească.// Iar aripa-l înalță/ Din hăuri către stele/ Să-și logodească trupul/ Și sufletul cu ele.// Ea, Casa din cuvinte,/ Oricum ar fi să fie,/ Modestă, arătoasă,/ Miroase-a veșnicie.” (14 mai 2013)
Urmează o secțiune «Călătorie prin anotimpuri», alături de texte în memorabile orchestrări prozodice și de poezii în vers liber. Versul se umple acum de imagini autentice, de o concretețe aparte, de chilim oltenesc, natura constituind inepuizabil rezervor de energii și reconfortări sufletești, precum în „Rugă dinspre fluturi”: „La ceasul când laleaua/ Potirul și-l deschide,/ Sorbind din cer răcoarea de lumină,/ Când fluturii închiși în crisalide/ Își poartă triști polenul pe retină./ O, vino iar la mine în grădină,/ Tu, umbră cunoscută/ Și îndelung străină!”
Un proces de interiorizare rememorativă în substanță, cu ecouri de reconfortantă poetică a chtonicului sub crugul azurului oglinditor, pe linia Nicolae Labiș – Ion Pillat, ia în primire spiritul creației de acum, punând în decantare peisaje în varii anotimpuri, un sentiment de dragoste târzie, înfiorări accentuate în fața marii treceri, psalmodieri la ceas de taină, reflecții îndurerat de lucide asupra «călătoriei de dincolo de toate călătoriile», deopotrivă cu evocările unor figuri exponențiale de patrimoniu național (Eminescu, Arghezi, Brâncuși, Nichita Stănescu).
Întârziind cu lectura asupra unor texte de transcriere ludică, asupra unor „psalmi” și „rugi” de mai acută urgență ori asupra spiritului gospodăresc așezat din altele, gândul ne-a dus la poezia lui Tudor Arghezi, autor căruia Nicolae Dragoș i-a dedicat câteva cărți documentare de recunoscută audiență în lumea literară (L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, I și II), astfel că apropierea liricii sale de spiritul și substanța poeziei argheziene este o realitate, nu în sens epigonic, firește, ci în congruența unor trăiri și ecouri de recognoscibilă paradigmă. Și asta în ciuda faptului îndeobște recunoscut că Arghezi, ca mare poet, nu a creat școală ( ase vedea poeme precum: Un fel de testament, Cinci inscripții pe aceeași armură, Revelație, Logodnă, Nedumerire, Psalm, Psalm de dimineață, Rugă…).
Există, diseminate în ciclurile cărții, exerciții reale de virtuozitate prozodică – e vorba de poemele în distih, de admirabilele sonete ori de unele rondeluri. Spațiul nu ne permite a reproduce, spre ilustrare, dar sonetele sunt expresia unor viziuni poetice de acută percepție, dovedind că harul poetului poate să toarne în tipare trăiri și imagini ce conturează un univers poetic de articulată identitate.
Alături de spiritul reflexiv și grav, cel ironic vine cu o întreagă figurație satirico-sarcastică să incrimineze, în cadențe eminesciene, anumite aspecte din viața noastră literară, precum în poemul „Ce timp de lupanare!”, cu un motto din „Epigonii” – „Iară noi? Noi, epigonii?”
Aceeași ironie caustică în poezii de felul celei intitulate „Rondelul pensionarilor”, foarte actuală în dramatica ei publicistică: „Iertați-ne că n-am murit/ Și n-am dat popii ortul, încă,/ Deși e ceasul de-asfințit,/ Iar noaptea-n noi e-atât de-adâncă.// Oameni pe oameni îi mănâncă/ După contemporanul rit./ Iertați-ne că n-am murit/ Și n-am dat popii ortul, încă.// Departe de un trist sfârșit,/ Ne-am tot crezut tării de stâncă,/ Dar ne-am trezit deodată lângă// Al timpului cumplit cuțit.//Iertați-ne că n-am murit.”
Alte poezii devin de-a dreptul rechizitorii înspăimântătoare, la adresa stării de fapt din țară, încheiate, în spiritul arghezian din poemul ciclic „1907 – peizaje”, cu îndemnul la acțiune întru restabilirea ordinii sociale și morale, gen Radu Gyr: „Tu, Gheorghe, și tu, Ioane, luați coasa și securea/ Și curățați de bube și de omizi pădurea…” (Când…). Atotprezent, spiritul poeziei argheziene este însă mai depășit în piese de felul Jocul de-a bijuteriile (Omagiu Domnului Cuvântului Românesc Tudor Arghezi).
Lăsând pe seama liricii sale sociale din fabule aspectele „criticii” și „revoltei”, preferăm să amintim aici piese de mare ecou artistic, atât la nivel compozițional, cât mai ales în ceea ce privește „fabula” gândită, întâmplarea transfigurată, esențializarea faptului de viață: Peisaj cu Vultur și Vânător (alături de Arghezi, Nichita fiind de amintit între „iubirile” lui Nicolae Dragoș), Păpușa de la țară, Tainic îndemn, Pe malul apei, Icoana vie, Peisaj interior, Poate că Demiurgul…, Samovarul și Frigul, Barcă în derivă, Semne, Reportajul unei neîntrerupte călătorii, Icoană târzie, Himera, Întâlnire cu Esenin și multe altele.
Așezat ca un bun gospodar al literelor române în arealul său de regăsiri nostalgice, Nicolae Dragoș este un poet de puternice limpidități clasice, în direcția unui reviriment al liricii tradiționaliste, un imagist în registrul unor neliniștite reflecții și, deopotrivă, un observator civic și moral, de nedisimulată directețe mesagerială, precum în volumele sale de fabule, satire, epigrame, prin excelență specii ce revigorează, cu simț clasic, atitudinile unui «homo moralis et militans».
Poezia lui Nicolae Dragoș este, în general, expresia unei autentice trăiri și a unei robuste expresivități, cutreierând și ea marile teme ale lumii și existenței, de la amintirea și regăsirea în spațiul natalității, la călătoria prin anotimpuri, dimpreună cu iubirea, moartea, salvarea prin cuvinte ca «artă poetică», civismul de tușă morală și eminamente clasicist, imaginile copilăriei, neliniștea cu incantațiile senectuții, reconsiderarea tradițiilor.
Poezia aceasta se mișcă pe o gamă largă de tonuri, de la nostalgii, tristeți și amărăciuni, la vibrații psaltice și atitudini sociale, sporind cu zestrea-i de frumuseți estetice o direcție de reale consolidări valorice ai cărei reprezentanți, nu mulți, au slujit-o în numele reîntoarcerii la tradiție și la versul care, vorba lui Tudor Vianu, comunică și se comunică, în primul caz însă cu mai multă formă de predestinată pătrundere.
Zenovie CÂRLUGEA
