Nicolae al Lupului se numeşte, de-adevăratelea, Nicolae I. Popescu. S-a născut la 2 octombrie 1881 în fosta comună Brădiceni de Gorj şi a murit la 13 iulie 1963. Opera sa numără câteva titluri: Posada Gurenilor sau Pământul cere sânge, Craiova, 1929; Pământul cere sânge (Editura Fundaţia Culturală, Craiova, 1934), Poveşti olteneşti (Editura Fundaţia Culturală, Craiova, 1935), Minunea de la Tismana, Povestirea Sfântului Ilie (Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova). Există şi nişte manuscrise inedite: Creaţiunea, poem folcloric, 350 strofe; Lumea in viitor, roman ştiinţifico-fantastic; Povestea vieţii mele, roman; Omul şi Şarpele în Grădina Fericirii, povestiri olteneşti. A mai tipărit în Oltenia literară, nr.2, Craiova, 1955 Povestea Bucurei (pp. 6-17).
Şerban Cioculescu l-a caracterizat ca pe un Ion Creangă oltean şi preţuirea ce i-a acordat-o marele critic interbelic e pe deplin motivată. Au mai scris despre el C.D. Fortunescu, Zenovie Cârlugea, Ion Căpruciu ş.a. E rândul meu s-o fac, ca unul care mă trag tot din Brădiceni şi mă numesc tot ca dânsul: Popescu.
În studiul de faţă, mă voi referi la ce-am putut găsi mai repede: Posada Gurenilor. Povestiri din alte vremi; Povestea Bucurei şi Omul şi Şarpele în Grădina Fericirii, în care Nicolae al Lupului ni se înfăţişează ca un strălucit artist al povestirii inspirate din realitate sau pur şi simplu imaginată pe de-a-ntregul. Florea Firan îi subliniază calitatea de a-şi fi alimentat naraţiunile din tezaurul folcloric, din fabulosul şi fantasticul popular, cu sonorităţi de lirică pastorală.
De altfel, eu însumi i-am reeditat în Serile de la Brădiceni, anul VII, nr. 7, pp.74-76 un ciclu de prozopoeme transhomerice, transrealiste, transima-ginare şi transmoderne, extrase din Posada Gurenilor. Povestiri din alte vremi (Editura Tiparul „Prietenii Ştiinţei”, Craiova, 1933). În Serile la Brădiceni, anul I, nr. 1, Zenovie Cârlugea nu uită să amintească „viaţa tumultuoasă şi aventuroasă” a excelentului prozator brădicenean, care a avut, printre altele, ştiinţa evocării locurilor, oamenilor, întâmplărilor şi mentalităţilor din Gorjul de altădată, într-un limbaj autentic şi cu naturaleţe absolut personală a consemnării literare. Aşa cum remarcă de altfel şi Z. Cârlugea, povestirile lui Nicolae al Lupului sunt – citez – „bijuterii literare, cizelate cu arta vechilor meşteri făurari şi cu credinţa iconarilor de demult”. Susţin, ca şi distinsul meu coleg Z. Cârlugea, că Nicolae al Lupului s-a stins într-un anonimat nemeritat, căci s-a vădit a fi unul dintre acei scriitori gorjeni viguroşi în stil şi autentici în viziune, cu multă dezinvoltură în expresivitate şi dăruiţi cu harul specificităţii regionale/locale.
Ion Căpruciu, în Serile la Brădiceni, anul VII, nr.7, remarcă, la rândul său că învăţător lui Nicolae Al Lupului i-a fost celebrul Ion Buligan, el însuşi condeier şi editor de talie naţională. Tot Şerban Cioculescu s-a pronunţat favorabil şi despre volumul Povestiri olteneşti. Locuri şi oameni din alte vremi, scoasă în 1946 la Editura Cartea Satului, Fundaţia Regelui Mihai, cam în acest mod: „Arta autorului ridică povestirea la un adevărat epos pastoral, de o grandioasă primitivitate. Autorul însuşi „este un scriitor, în toată puterea cuvântului, stăpân pe mijloace neobişnuite de înviere a largilor cadenţe din eposul pastoral”.
Dar – aflăm de la acelaşi exeget Ion Căpruciu – Nicolae al Lupului a scris si teatru. Cu ocazia Congresului numismatic din 1945, ţinut la Craiova, i s-au jucat, pe scena teatrului craiovean, piesele Pământul cere sânge şi Onorurile casei. Ca să nu uit că nuvela Despărţirea lui Rustoiu i-a apărut în străinătate, în Neue Züricher Zeitung şi Miteg Hefta, din Praga.
A fost, desigur, membru al Societăţii Scriitorilor Români şi al Uniunii Scriitorilor din România, până la moarte, deşi regimul comunist a refuzat să-i publice, la Editura de Stat, o antologie de autor pe motiv că povestirile sale ar avea un conţinut retrograd şi elemente mistico-religioase şi rasiste. (Vezi Scrisoare către „Mult stimate Tov. Pienescu (?)”. Consecinţa: scriitorul Nicolae al Lupului şi-a impus, în durerea sa, complicitatea tăcerii. Stă mărturie răspunsul său la propunerea dr. doc. Cănciulescu de a fi sărbătorit cu ocazia 80 de ani pe tărâm sanitar. Din acest răspuns aflăm că lucrarea sa Povestea unei vieţi – Amintiri îl are ca erou principal pe dr. N. Gh. Laugier. Personajele despre care vorbeşte sau au existat de fapt, ba chiar şi faptele lor, se pot controla prin arhive sau pe viu, printre supravieţuitori, căci adevărata literatură este istoria oamenilor.
C.D. Fortunescu crede, în conso-nanţă cu epoca sa fireşte, aceea a impunerii notei olteneşti, că această notă „consistă în expresiunea sentimentului de strânsă legătură dintre oltean şi pământul brăzdat de Jiu şi de Olt, cum şi într-o tendinţă de a reîmprospăta şi a reîntineri mereu limba literară printr-o continuă transfuziune (s.m., I.P.-B.) de sevă a graiului popular oltenesc”. „Sub căldura, simplitatea şi sinceritatea graiului său – subliniază acelaşi C. D. Fortunescu – lumi bătrâne şi uitate se luminează, chipuri de altădată cresc şi trăiesc înainte-ne ca din basme; alteori povestirea, pârâu săltăreţ, de munte, înşiră, ca la clacă, întâmplări poznaşe dintr-o copilărie, care aduce în multe cu a lui Nică a lui Ştefan a Petrii, din Humuleşti”.
Ca să continui, totuşi, în ton original, acest mic studiu, voi aduce, în planul identităţii de scriitor a lui Nicolae al Lupului observaţia că îi sunt cu adevărat proprii acestui spumos şi solid povestitor: rezolvarea fructuoasă a relaţiei dintre ficţional şi factual, dar şi conjugarea productivă, literar, a imaginaţiei cu fabulosul şi fantasticul pur (mai ales în ineditele din Omul şi Şarpele în Grădina Fericirii).
Şi aprofundez şi alte însuşiri ale signaturii sale precum: reconfirmarea artei ca un absolut (în „Povestea unui pustnic”) definirea ei ca imaginarul-de-adevăr (în nuvela În slujba Împăratului); ori precum: căutarea punctului zero al literaturii (în Povestea unei bătrâne uitată de moarte); clarificarea câmpului hazardului (s.m., I.P.-B.) prin acceptarea de către au(c)tor a timpului linear şi logic al naraţiunii, care impune simultan şi securitatea unei întâmplări / unor întâmplări bine circumscrise ce, având un început, merg(e) cu certitudine către fericirea unui sfârşit, fie el şi nefericit.
Însemne (urme) ale scriiturii sale real/fantastice s-au transmis urmaşilor urmaşilor săi scriitori olteni, dintre care i-aş nominaliza pe romancierii de excepţie Gabriel Chifu, Titu Rădoi, Cristian George Brebenel, Silviu Doinaş Popescu şi Aurel Antonie.
Indiscutabil, un maestru al povestirii, ca produs al imaginaţiei culte şi al fabulosului popular, Nicolae al Lupului este adeptul unei morale integrate constant structurilor narative şi al pustniciei în inimă de codru, al unei singurătăţi spiritualizate, panteiste, sacralizante ale cărei peceţi triontice scot în relief o plăcere a fabulaţiei, debordantă. Diegetica sa descinde orgolioasă dintr-o… intertextualitate / transtextualitate / preponderent mitică şi accentuat simbolică-semnificantă. Ficţiunea se autoficţionalizează, căci simţi la tot pasul demersurile unui condei sigur pe tine, orientat exact în spaţiotimp, care îşi transferă intelectualismul superior în captivante „scriitopii” pentru toţi, care se transformă el însuşi ca fiinţă liber cugetătoare în (meta)text de înaltă autoresponsabilitate a misiunii sale de po(v)estitor, care, în fine, se comunică pe sine pe această cale a invenţiei pure: de teme, motive, toposuri, intrigi, situaţii, acţiuni, personaje, atitudini etc. Astfel că transmodernitatea revitalizantă aduce, în cadrul unei „pustii postmoderniste”, un aer de prospeţime… aurorală, tonul unei etici kantiene („cerul cu stele deasupra, legea morală în mine”) adaptat la o po(i)etică prozastică absolut personală, adică proemzială.
Printre tehnicile predilecte: visul în vis, transversalizarea subiectului / şi a tramei/, recuperarea paradisului pierdut şi a nemuririi – tot atâtea «obsesii» ale unei psihologii pozitive, constructive, paideice. Lumea povestirilor sale: o provincie pedagogică, bazată pe omul reracordat la temeiurile naturii, o hermeneutică a transcenderii futilului, derizoriului, interesului meschin, păca-telor capitale, cauzate de încălcarea celebrelor legi ale lui Moise şi Iisus Hristos; o religiozitate însă întotdeauna întoarsă către om, spre a-l salva şi a-l mântui, dar şi o deschidere fascinantă către Orient, ale cărui trăsături fundamentale sunt tocmai în stăpânirea fanteziei în perimetrul de altfel generos al cititului şi scrisului; împletirea armonioasă „a împrumutului literar” cu creaţia propriu-zisă.
Se poate spune, ca în accepţia gadameriană, că arta povestirii, la Nicolae al Lupului, este experienţa de adevăr, dacă experienţa e autentică. În sens, acum hegelian, pentru a fi trăită ca experienţă de adevăr, întâlnirea cu opera de artă trebuie să fie încadrată într-o continuitate dialectică a subiectu-lui cu sine şi cu propria istorie. Opera suferă, în noua interpretare pe care i-o dă Nicolae al Lupului, o sporire de fiinţă, Noua-i calitate estetică îşi exercită capacitatea modelatoare nu numai asupra gustului, ci asupra limbajului şi deci, în cele din urmă, asupra cadrelor de existenţă ale generaţiilor viitoare.
Dezfondând istoricitatea artei sale narative, prozatorul brădicenean o refondează într-un sens mai transcendental, înzestrând-o cu calitatea de a prospecta posibilităţi alternative de existenţă, bazată pe tetrada lumii descompuse în pământ şi cer, muritori şi divini, cetăţeni şi pustnici (eventual călugări), ori pe teza limbajului retoric (şi transretoric) văzut drept casă a fiinţei; fiinţa tinde să se dizolve în limbaj sau măcar să se rezolve în el, afirmându-se ca sferă etică.
Ion Popescu Brădiceni
