Nu trebuie să fie ignorate, ca exces de modestie, titlurile Opere imperfecte și Noduri și semne, date de unități lexicale nearticulate, moderne și adoptate de poetul Nichita Stănescu drept generice pentru creația sa, acoperind doar douăzeci și șase de ani (1957-1983) din cei cincizeci pe care Fortuna i-a hărăzit să-i trăiască în mediul boem, sub comunism. Se știe că omul Nichita Stănescu nu era un tip emfatic, ci unul afabil și curtenitor cu semenele!
Biografii și exegeții lui apropiați, precum criticul literar Alexandru Condeescu, i-au salvat uneori poezii de valoare, aruncate la coș de scepticul si nonșalantul lor autor. Nichita Stănescu părea impasibil, deopotrivă, atunci când era adulat sau blamat. Reacțiile satirice și pamfletare caracteristice lui Marin Sorescu nu erau specifice lui Nichita Stănescu.
Ca profesor de vorbire, citire și scriere în limba română literară, am acceptat clișeul discutabil după care Nichita Stănescu ar reprezenta sau marca al treilea moment de vârf al poeziei noastre, ca strălucit succesor al lui Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. Noi, profesoarele și profesorii de română, preluam asemenea considerente de ierarhizare a scriitorilor de la critici și istorici literari citați de manuale si programe școlare de multe ori dogmatizate.
În cele doua Istorii literare ale sale, cea critică, în care prezintă 5 secole de literartură română, editată în anul 2008, și cea pe înțelesul celor care citesc din anul 2014, regretatul Nicolae Manolescu ne propune judicioase și memorabile analize și sinteze critice despre personalitatea și opera poetului Nichita Stănescu. În a doua istorie literară manolesciană, adresată cu subtilă ironie celor care citesc, de la Explicație la Indice de autori, cu aprecieri critice actualizate prin re-lecturi infidele și sinteze impecabile, Nicolae Manolescu debutează unica pagină consacrată lui Nichita Stănescu cu două citate sentențioase: Nichita Stănescu a construit un model (poezia metalingvistică), un tip genetic de lirism și Nichita Stănescu este cea mai mare iluzie a criticii noastre actuale. Primul citat, ca verdict critic, este pronunțat de un alt as al criticii literare actuale, Eugen Simion, iar al doilea este lansat de insurgentul scriitor Gherghe Grigurcu, aproape complet, ca poet și autor de aforisme, critică literară, proză memoralistă, ca și un Jurnal de șase volume. Ambele verdicte critice sunt discutabile aserțiuni, cel dintâi citat fiind un enunț afirmativ elogios, iar al doilea, un enunț negativ persiflant. De aceea Nicolae Manolescu conciliează aceste discordii critice, stabilind adevărul despre autorul celor 11 elegii și al altor titluri atracțios inspirate: O viziune a sentimentelor, Oul și sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, Măreția frigului, În dulcele stil clasic, Epica magna, Moartea păsărilor.
Cu concluzii sau sinteze critice mai echilibrate și mai puțin tranșante, dar plauzile, Nicolae Manolescu decretează: Nichita este nu doar cel mai original poet român contemporan, cel mai ușor de recunoscut și cel mai greu de confundat dintre toți poeții care au creat o limbă liberă și încântătoare cum este zborul păsării în văzduh. Așadar, Nichita e un poet pur și simplu, cum afirma pe înțelesul tuturor și al celor care citesc Gheorghe Grigurcu despre inegalabilul ardelean Ion Pop.
Ion Trancău
