Getodacul revine cu Ecouri de şoapte. Exerciţiile sale de digitaţie epico-lirică rămân în continuare de o justă subiectivitate. Ritmul şi rimele se bazează deseori pe fonetisme redundante şi dătătoare de identificare ca la Coşbuc, Iosif ori Goga: Voi auzi ecouri / Ca nişte calde şoapte, / Ce par a fi solouri, / Dintr-o chitară-n noapte!
Versificând lejer, Alexandru Ionică mai găseşte ecoul viu ca un fel de cântec nou. Poemul său afirmă autoreferenţial-actorial: Este-un ecou de dincolo de faptă, / Mai mult decât tainele dintr-un secret. O fi ştiind, o fi chiar sigur pe el că revelaţia de peste vreme, va supravieţui prin poezie. Nu-l contrazic nici tematic întrucât s-ar putea să-şi fi aflat mecanismul metonimic: Universul meu de vise e-n poem, / Lacrima ce-aşteaptă plânsul viitor: Legaţi ceresc de-atâtea sentimente / Aşa cum Dumnezeu vrea să ne spună, / ne vom simţi mai liberi împreună !… Două jumătăţi pe muntele înalt, / ce formează întregul de-a iubi! /.
Celebrând natura, iubirea, poezia, lectura, citirea printre rânduri, reîntoarcerea mereu la început. Getodacul vede în adorata sa îngerească, muza şi femeia: Din poeme glasul tău mă cheamă / Printr-un ecou de şoapte de cuvinte.
Trăind în fiecare carte a sa şi ale altora, autorul Ecourilor de şoapte are şi capabilitatea de a izbuti câte un catren adrianpăunescian: Mă voi ascunde într-un poem nescris / Visând ca lumea-ntreagă să renască,/ Să n-am nimic în viaţă interzis, / Chiar dacă-mi vor impune să port mască!. Denunţând singurătăţi de carantină, poetul se resemnează autoprofilactic: Voi trăi cu raze de lumină / Şi cu amintiri trăite înainte!.
Dar mă grăbesc a-l preveni asupra unei mecanici goale de sens ce i-ar putea autodistruge într-un târziu demersul iniţial generos şi moderat de-un vizibil talent al unei prozodii deseori tangente la realul pandemiei de coronavirus cu un disperat optimism, însă de neclintit.
Este important să fac o remarcă a cărei menire salvează cartea de marasmul uitării. Cartea lui Alexandru Ionică denunţă acest „rău covidian” în poezii cu adrese evidente: Poem de carantină, Starea de urgenţă, Din mijlocul lupilor, din ce de-al treilea, citez înfiorându-mă: Din mijlocul lupilor acestei lumi, / Te sun cu tristeţe dar şi cu mânie, / Şi-aş vrea pentru cei bolnavi şi cei postumi / Să scrii un memoriu ca o poezie! /Lumea se pierde-n umbrele puterii/ Şi printre lupi va fi din ce în ce mai greu, / În noua ordine dintre imperii, / Voi rămâne definitiv cu Dumnezeu!.
Ei, da, aşa îl vreau pe Getodac revoltat de falsuri şi minciuni, fiindcă Pe pământ e-un război de interese, / Conducătorii suferă de-o boală grea / şi siderat explică: Sunt molime din ce în ce mai dese / Şi ei sunt lupii răi din poezia mea!. De-aici încolo, Alexandru Ionică pare să calce precum Camus într-o lume condamnată la moarte, de absurdităţile unei planete ce-şi pierde condiţia umană ca-n romanele lui Malraux.
Alexandru Ionică Getodacul îşi autodeclară ecoul de şoaptă şi ecoul de rugăciune pentru că poemul lui e ca o vibraţie-ntr-un zbor de fluturi şi e poezia de dincolo de faptă. Iar ecoul e un fel de treaptă către această poezie care e un cântec de iubire / un fel de sublim descântec, / Rostit spre nemurire, e codul prin care trăieşte visând să rămână în antipodul ascuns dincolo de gând , iar ecoul îi e pereche către paradisul lui. Versurile sunt potrivite după forma sufletului său, şi tăcerea devine-o cruce grea,/ în şoapta ce va fi descrisă. Iar cartea sa, îl citez: E-o carte plină de ecouri / Ca o reflexie-n oglindă / Un zbor de aripi printre nouri / Cu taine ce-or să ne cuprindă!. Condeierul are convingerea că versurile-au intrat în reverberaţii / Prin rostiri cu glasul emoţionat, / Este-un efect al propriei respiraţii, / Ca o reflexie-ntr-un univers curbat. Iar bătaia inimii va rezona-n poem, / Propagând spirale-n valuri de ecou, / Amplificând vibraţia-ntr-un întreg sistem, / O punte-între cea fost vechi şi ce e nou! Cu acestea conchid că emoţia nu-i totuşi direct poezie, ei îi trebuie un creuzet de alchimist priceput să scoată aur dintr-un minereu banal: limbajul cotidian. Autor şi al altor volume de „încercări lirice”, Getodacul îşi continuă pe cont propriu un experiment poetic izbutit cumva de vreme ce are şi intuiţii demne de adnotat: Poemul acesta-i acatistul meu / Ascuns printre şoaptele neinterzise, / Tot ce am pe suflet ştie Dumnezeu / Rugăciunea mea cu braţele deschise,/ (…) Acatistul în care voi rămâne viu.Să dea Dumnezeu, aşa să fie!. Îi urez succes la viitoarea sa culegere, şi mai multă inspiraţie, căci talentul, asta-i cert, nu-i lipseşte.
Ion Popescu Brădiceni
