Că valoarea nu așteaptă (întotdeauna) numărul anilor, se știe. A spus‑o Pierre Corneille prin veacul cel clasicist francez, punând zicerea aceea ca o sentință lapidară durată‑n diamantul rațiunii omenești, au dovedit‑o de veacuri un Alexandru cel Mare ori un Napoleon Bonaparte prin geniul lor de strategimilitari dar, mai cu seamă, creatori de artă și cuvânt al căror nume durează‑n veac de veac: Homer, Esop, Shakespeare, Mozart, Rimbaud, Eminescu, Enescu,Brâncuși etc.
Ne mai rămâne însă mereu ceva de adăugat la vechea, frumoasa poveste ca o viață de om, de aceea trebuie să ne naștem mereu și să ducem mai departe, fiecare în felul nostru, mărturie că venirea noastră în lumină va fi adus un cât de mic adaos lumii.
Chiar aceasta mi s‑a părut a fi omeneasca strădanie a tinerei scriitoare Victoria Stolojanu‑Munteanu, de a aduce mărturie despre semenii săi spre a o adăuga, mai apoi, la zestrea de cuvânt a celor iviți în lumină în ținutul binecuvântat al Gorjului, unde Tăcerii i s‑a așternut Masă de piatră întru înveșnicirea neamului nostru în care și umbrele sunt vii.
S‑a născut la Târgu‑Cărbunești, în anul 1972, a parcurs treptele împlinirii întru cunoaștere (modul ei de a da înțeles Coloanei Infinitului pe care‑și află cerul de la noi punct de sprijin) cu o nepotolită sete de a înțelege ce se mai află dincolo de învelișul cuvintelor dar și în miezul lor de taină. Multiplă olimpică în anii de școală, a absolvit liceul ca șefă de promoție, a urmat parcursul universitar în Economie, doctoratul în Management Economic, convinsă fiind că „meseria ți‑o dictează rațiunea” și, tot cu această convingere s‑a angajat ca economist la U.M. Sadu. Dar „angajarea” aceea de care doar sufletul poate da măsură (Poarta Sărutului nu va fi fost din întâmplare ridicată de magul de la Hobița în Gorj!) a însemnat pentru femeia din ea împlinirea celei mai sfinte meniri a femeii pre pământ: cea de mamă. Și tot sufletul a îndemnat‑o (ba chiar i‑a poruncit!) să afle ce minuni curate mai pot face alți oameni pentru care viața nu se rezumă doar la ființare. Astfel, a devenit ea o „devoratoare de biografii evenimențiale” (Dumitru Dănău dixit!), o culegătoare de creații populare orale oltenești, o neobosită cercetătoare de suflete pe care le‑a întors pe toate fețele spre a le înțelege. Supunându‑i pe interlocutorii săi reali sau imaginari, purtători de suflet unui tir de întrebări pe care poate ei niciodată nu și le vor fi pus, scriitoarea realizează o amplă serie de interviuri ca tot atâtea dialoguri vii.
Da, din acest moment se poate vorbi de scriitoarea Victoria Stolojanu‑Munteanu. Pentru că simte că are multe de spus din cele multe pe care le va fi aflat, această scormonitoare de sensuri ale verbului își așterne gândurile pe hârtie și le pecetluiește cu un nume adunat pe‑o carte. Alsău.
De la vârsta de treizeci de ani începe să‑și publice scrierile în proză cu o ritmicitate năucitoare. Astfel, îi apar la Editura Rhabon, din Târgu‑Jiu, volumele:„Spune‑mi tot ce vrei!”, „Patru nopți și trei zile” (2002); „Monografia Bumbești‑Jiu”(2003); „Împotriva destinului” (2004).
În anii care au urmat, începând cu 2005, publică la editurile Ager, Măiastra, Sitech, MJM, TipoMoldova, Scrisul Romanesc, AntimIvireanul: „Omul fără frică”, „Legende și povești din Bumbești” (în colaborarecu Monica Răscol), „Puma nu mai mârâie”. „ O altă lumină lină”, „Răsfățatul”,„70+1 din Clubul Mincinoșilor”, „Fericirile lui Tudor din Vladimiri”.
Trăsătura esențială a scrierilor sale este cultivarea dialogului, rezultat al realizării interviurilor luate unor personalități/persoane cu care a interacționat de când tot caută răspunsuri într‑o lume pusă sub un imens semn de întrebare. Se simte în același timp flerul de jurnalist/ cronicar (pentru că nici această calitate nu i‑a rămas străină!) cu care scriitoarea dă mișcare și viață neînsuflețitelor aspecte ale vieții omenești cu tipologii bine conturate, calități fără de care istoriile relatate n‑ar fi decât istorioare de cumetre care meliță nimicul.
Participantă la Concursul de Proză Scurtă „România la Centenar”, organizat de Revista Arena Literară, Victoria Stolojanu‑Munteanu a fost selectată printre cei mai buni, decernându‑i‑se Mențiune pentru originalitate. Lucrarea sa „Ce mi‑au spus pantofii cei vechi”, i‑a fost inclusă în antologia lucrărilor premiate la amintitul concurs – Sub cupola Unirii. Gaudeamus (și noi!) igitur!
În literatura română apar glasuri noi care chiar au ceva de spus. Să le ascultăm, să le recunoaștem calitatea, să nu le ignorăm nici defectele dar să fim încredințați că, în corul lumii de cuvinte, mesajul lor se va face înțeles. Unul dintre acestea este al Victoriei Stolojanu‑Munteanu.
Cu siguranță vom mai auzi vorbindu‑se despre ea.
Dar, pentru început, ar fi bine să‑i citiți prozele.
De unde veți cunoaște un om ca o reverberare de neliniști care‑și caută port de liniști la marea cuvintelor izbăvitoare.
Paula Romanescu
