Natură şi umanitate în poezia lui Costel Răducan, renumit profesor, dar şi cu harul creaţiei literare

262
Signature --- Image by © Royalty-Free/Corbis

Costel Răducan îşi îmbogăţeşte bibliografia cu o nouă carte, cu un titlu aparte, „Carte fără nume (cu versuri şi glume)”, dat fiind caracterul eterogen al scrierii. Apariţia acesteia, la Casa de editură Mureş, Târgu-Mureş, 2018, este precedată de încă trei cărţi de versuri („Mozaic sentimental”, 2008 şi 2009; „Dincoace de Utopia, 2011; „Urme de suflet şi de gând”, 2014) şi un volum de nuvele („Viaţa ca o inecuaţie”, 2011). A practicat gazetăria timp de peste trei decenii, colaborând la cotidiene, publicaţii hebdomadare şi mensuale, judeţene şi naţionale. Personal, ne încearcă un îndreptăţit sentiment de mândrie, având în vedere că autorul acestor cărţi a fost colegul nostru de bancă la Şcoala Pedagogică Mixtă din oraşul Craiova. I-am apreciat tot timpul calitatea minţii sale, personalitatea morală fermă, lupta pentru dreptate şi adevăr. Un om de caracter. Compunerile sale şcolare ieşeau în evidenţă prin originalitate şi lapidaritate. Parcurgând da capo al fine această carte şi pe cele precedente, ne-au întărit ideea că avem de-a face cu un scriitor de un real talent care ar trebui să fie mai bine cunoscut în mediile literare. Poetul nu se desprinde de rigorile versificaţiei clasice, prin respectarea unor reguli formale, ritmice, metrice şi muzicale. Se observă o oarecare libertate prozodică, versurile nu au întotdeauna o organizare strofică, uneori apar monolitic. Nu este adeptul unei obscurităţi în poezie, cu atât mai mult, cu omisiunea semnelor de punctuaţie. Se concentrează asupra sumei de idei, emanaţie a cugetării sale şi asupra mijloacelor artistice în stare să exprime un mod profund şi cât mai original. Stăpân al normelor limbii, Costel Răducanu ştie să valorifice bogăţia lexicală a limbii române, se plimbă cu uşurinţă prin „patria de cuvinte” şi de metafore. Concentrat asupra conţinutului tematic, dar şi afectiv, emoţiile estetice tronează cu intensitate. Poeziile sunt grupate în patru secţiuni: „Psihologice”, „Pedagogice”, „Axiomatice” şi „Fabulistice”. În poeziile din prima secţiune, eul liric îşi dezvăluie subiectivitatea, prin intermediul persoanei I, bogata sa viaţă interioară, neliniştile, „tristeţea plumburie”, dar şi năzuinţele. În cele din „Pedagogice”, apar „Sfaturi cu rimă”, eul poetic devine un povăţuitor, un consilier care face instrucţie şi educaţie. În poeziile din secţiunea „Axiomatice”, cu mijloacele poeziei, exprimă unele adevăruri fundamentale. Având în vedere şi celelalte cărţi de versuri apărute, se observă predilecţia poetului pentru a cultiva fabula, o specie literară clasică, mai puţin întâlnită în poezia contemporană, cu excepţia poetului gorjean de anvergură naţională, Nicolae Dragoş, care a scris şi cărţi de fabule. Cele şase fabule din cartea lui Costel Răducan ar putea face faţă oricărei antologii, nelipsite de sclipiri poetice. În ultima parte a cărţii, pătrundem în zona umorului şi a satirei, prin „Pastilice”, „Epigramatice” şi „Umoristice”. Zămislitorul unui asemenea gen literar pleacă de la ideea că, printr-o vorbă de spirit, râzând, poţi spune adevărul care n-ar durea atât de mult dacă l-ai rosti cu o faţă serioasă. Are în vedere spusele lui Chamfort: „Dintre toate zilele, pierdută este aceea în care n-ai râs”. Cartea se deschide cu o „Invitaţie la lectură”, adresată lectorului anonim: „Lector anonim,/Poate ne-ntâlnim/În această carte,/Ce-i din mine-o parte”. Poezia „În faţa hârtiei” reprezintă o profesiune de credinţă a autorului: „În faţa hârtiei adesea m-aplec/Şi gânduri în ea mi le trec,/Ca ele, măcar, să rămână/Atunci când fi-voi ţărână./Şi sufletu-mi pun pe hârtie,/Alături de gânduri să fie;/Doar ele-ar putea să învie/Şi simplu de mine să spună”. În poeziile „Fremătând”, „Eu, căutându-mă” şi „În miez de gând”, poetul meditează asupra propriei existenţe, asupra propriei vieţi interioare: „Cobor cu gândul în abis,/Să mă găsesc, în fine,/Aşa cum mă vedeam în vis,/Dar nu ajung la mine”. „Abisul” reprezintă lumea subconştientului. Sub imperiul unui adânc sentiment de permanentă înfiorare, scrie poezia „Fremătând: „/Freamăt de trup,/Freamăt de gând;/Freamăt ca-n stup,/Atuncea când/E pregătit/Pentru roit;/Freamăt ca-n codru,/Freamăt ca-n mare/”. Relevantă, prin mesaj şi simbolistică, este poezia ,,Ca pasărea…”: „Ca pasărea aş vrea să fiu,/Dar nu-i posibil (asta ştiu)./Ca pasărea, fiindcă ea poate/Să spintece zările toate;/Să văd, ca ea, toate ce sunt/În larg de ape şi pământ;/Ea-i slobodă precum un gând,/Să plece în alt loc oricând”. Zborul păsării este un simbol al relaţiei dintre cer şi pământ, cerul fiind manifestarea directă a transcendenţei. În acelaşi timp, pasărea este simbolul sufletului eliberat din trup. Deci pasărea este un intermediar între cer şi pământ. Meditaţia, inspiraţia şi imaginaţia sunt atribute ale eului liric. În lirica sa, cultivă teme cunoscute în literatura română şi universală, despre care „s-a tot scris”, cum afirmă într-una din poezii: natura, meditaţie asupra vieţii şi asupra omului, singura fiinţă cugetătoare, sentimentul nostalgiei, fiorii „marii treceri”, tema timpului ireversibil, realităţi ale vieţii contemporane (uciderea satelor româneşti şi fenomenul migraţiei). Aceste teme se întreţes. Pasiunea adâncă faţă de frumuseţile naturii îşi are obârşia în copilăria petrecută în mediul rustic, într-o zonă deluroasă acoperită cu păduri. Înainte de a învăţa buchile cărţii, „să slovenească”, s-a iniţiat în „abecedarul” naturii, s-a familiarizat cu fulgerul şi bubuitul norilor, cu freamătul codrului şi cu clipocitul apelor. De remarcat pasiunea debordantă, exuberantă a escaladării montane, să-şi încarce plămânii cu ozonul munţilor, să simtă mirosul cetinei şi să privească în toate zările, pentru că „Ştiam că, dacă urc mai sus,/Voi învăţa ceva în plus./Am învăţat şi-am priceput/Ce nu ştiam la-nceput:/Că-n urcuşul către cer/Te-afunzi în adânc mister”. Deşi aflat la o vârstă octogenară, a urcat pe muntele Ceahlău, pe Rarău, a străbătut per pedes Pasul Vâlcan, cu popas în Poiana lui Mihai. Poezia „M-aşteaptă…”, scrisă în distihuri, este antologică: ,,M-așteaptă atâtea trenuri prin gări,/M-așteaptă potecile pe unde-am umblat/Și altele, multe, ce nu le-am călcat./M-așteaptă atâtea virgine păduri,/Ce știu că nu duc în ele securi./M-așteaptă izvoare cu ochi de cristal/Și marea albastră m-așteaptă la mal./M-așteaptă și munții cu crestele-n cer/Și tot ce mai este ascuns în mister./În trup cu regrese, de timp vămuit,/El tot mai colindă, neobosit. ” Folosirea repetiției la capăt de vers (anafora) a titlului ,,M-așteaptă” sugerează intensificarea lirică a pasiunii nebune pentru călătorii, vinovat fiind ,.,duhul meu călător”. Neplăcuta întristare îl cuprinde pe eul liric ,,Privind nostalgic înspre munți”, având în vedere că, ,,Le temps est un grand maitre” (fr. ,,Timpul este un mare meșter”): ,,Urcam la cumpene de ape/Să beau fluidul de cristal,/Să fiu de taine mai aproape/Și de ce este virginal./Cu-nalte lănci, păduri de brad, /Îmi spintecau tristețea mută,/Vedeam clar stelele cum cad/Și marea-n cer cum e cernută”. ,,De culmi mirabile mi-e dor:/Aș vrea să le mai pot atinge,/Dar nu mai sunt învingător,/Acum timpul mă învinge”. Imperfectul („vream”, „vedeam”, „zăream”) „timpul pitoresc al limbii”, „un înger neistovit de misterioase tristeţi”, îi serveşte poetului căzut în melancolie. Sub impulsul unui sentiment nostalgic, trăit la cote înalte, Costel Răducan, un dezrădăcinat, adoptat de Ardeal, creează poezia „Negomir”. Este numele comunei în care a deschis ochii pentru prima dată, este leagănul copilăriei sale: „Acolo am rostit primul cuvânt/Şi-am aflat de ploaie şi de vânt./Şi dealuri mă chemau la colindat; „/Fost-am adoptat de un alt meleag,/Însă Negomirul mi-a rămas tot drag./El va fi de-a pururi un loc sfânt,/Unde-mi dorm părinţii într-un mormânt./Nu e locu-acela raiul lui Adam,/Dar nu pot în suflet să nu-l am./N-oi uita de el nici după moarte;/Fi-vom, împreună, litere în carte”. Cu alte cuvinte, atât Negomirul cât şi autorul vor dăinui prin creaţia celui din urmă. În aceeaşi arie tematică se înscrie poezia „Munţi rămaşi într-o poveste”. Poeziile „Pe corabia vieţii”, „Avem nevoie”, „Intrare liberă” şi „Viaţa în grabă” sunt scrise pe tema meditaţiei asupra vieţii. Corabia evocă ideea de forţă şi de securitate de-a lungul traversării unei vieţi. Este chiar imaginea vieţii, căreia omul trebuie să-i aleagă centrul şi să-i asigure direcţia. Pentru realizarea artistică, considerăm că merită a fi citată în întregime: „Pe corabia vieţii am fost un pirat/Lacom de multe ce le-am furat:/Nu de comori, şi nu de veşminte,/Nu de icoane şi-alte sfinte;/Nu de parale, nici de bucate/Şi alte bunuri, cu sudoare lucrate;/Şi nu fiindcă mă feream de păcate,/Ci fiindcă sufletul meu nu le-a vrut./Am furat numai ce mi-a plăcut:/Vorbe bune, din minţile coapte,/Am furat din razele lunii, în noapte:/Triluri de păsări, miresme de flori,/Cântecul ploii, alb de ninsori,/Chipuri de cerbi şi ciute-n pădure,/Gustul de afine, gustul de mure,/Tăceri de stânci, poveşti de la stâne,/Idei mari de la tineri, ziceri bătrâne;/De la fete furat-am dulceaţă de buze/Şi, pentru toate, cin’ să m-acuze?/O viaţă întreagă de albă hoţie,/Pentru-a sufletului meu bogăţie”. Dar, în viaţă, au „Intrare liberă…” şi bune şi rele, şi „iubirea din seninătate”, dar şi „tristeţea plumburie” şi bucurii, dar şi dureri, spaime şi nelinişti: „Le-am primit în mine şi pe ele,/Ştiind că sunt din viaţă, fiecare./Împăcat voi fi cu ce-o să vină,/În sălaşul fiinţei care sunt;/Doar aşa viaţa-mi va fi plină,/Câtă mi-este dată de Cel Sfânt”. Altfel spus, trebuie să le primeşti cu stoicism toate vicisitudinile vieţii. În viaţă „Avem nevoie de iluzii,/De provocări şi de visări;/Avem nevoie de perfuzii/Cu sânge-albastru de sperări”. „Avem nevoie… de căutări şi de izbânzi”, de plecări spre tărâmuri necercetate, „de umor”, dar şi „de dragoste”. „Iluzia este facultatea pe care omul o posedă în cel mai înalt grad” (V. Hugo), iar „Visele sunt chei care ne ajută să ieşim din noi înşine” (G. Rodenbach). Sângele, în registrul biblic, este chiar viaţa, pe când „albastrul” este culoarea cea mai imaterială, caracterizată prin transparenţă şi sugerează infinitul. Este culoarea speranţei. În acelaşi timp, ,,sângele albastru” e un privilegiu al regilor. Poezia „Viaţa în grabă” ne duce cu gândul la un vers din „Purgatoriul” lui Dante, „Il vivere e un correre alla morte” (it. „Viaţa e o alergare spre moarte”): „În loc din mame ne grăbim,/Sub cer cu soare să ieşim;/Fiind copii, iar ne grăbim,/Oameni adulţi, maturi să fim; /Ajunşi astfel, ne-ndrăgostim/Şi ne grăbim părinţi să fim./Şi când simţim că-mbătrânim/Paradoxal, tot ne grăbim,/Pentru că vrem bunici să fim;/Ciudat e că nu ne grăbim/Mai înţelepţi să devenim./Păi, ne grăbim ca să murim?” Acest împătimit al naturii terestre şi celeste, acest rob al pasiunii montane, acest setos de viaţă se destăinuie astfel: „Când cade frunză, stea ori floare,/Din inima mea-s căzătoare”. Poezia „Doar aici…” se referă la comuniunea om – natură, iar despre diversitatea umană aflăm din poeziile „Din a-nţelepciunii lipsă” şi „Ipoteze”: „Pe pământ sunt oameni mulţi:/Şi-ncălţaţi, dar şi desculţi;/Şi flămânzi, şi îmbuibaţi,/Neşcoliţi, dar şi titraţi;/Teferi, lângă mulţi bolnavi,/Şi nemernici, dar şi bravi;/Şi atei, şi credincioşi,/Şi paşnici, şi arţăgoşi;/Şi fricoşi, şi temerari;/Genii şi veleitari,/Şi cinstiţi, dar şi tâlhari”. În celelalte secvenţe poetice, aflăm despre lipsa de armonie şi de înţelepciune, întrucât el, Omul, singura fiinţă cugetătoare, a născocit invenţii care se împotrivesc lui însuşi, ducând la pieire. Citind această poezie, mi-a fulgerat prin minte un citat din Victor Hugo: „Adevărata poezie, poezia completă, este armonia contrariilor”. Reţinem şi poezia „Ipoteze” pentru felurimea genului uman: „În lume-s oameni fel de fel;/Poate c-aşa e bine./Din fire, eu sunt un rebel./Să fie toţi ca mine?/Să fie toţi mari visători,/Dar mici să fie-n fapte?/Să fie toţi cutezători/Ca nişte „papă – lapte”?/Să fie toţi hulpavi de-averi/Ce-ar stăpâni şi stele?/Să fie toţi nişte hingheri,/Mari făcători de rele?/Să fie toţi escroci şi hoţi,/Şi nimeni cu onoare?/Să fie toţi nişte netoţi?/Cum ar fi oare?”. Tot pe elemente contrare este construită poezia „De mirare…”: „Nu vă este de mirare/Că-i şi zâmbet/Şi crispare?/Că e râs,/Că e şi plâns?/Că-i iubire/Dar şi ură?/Că-i puritate/Şi zgură?/Că e har/Şi făr’ de har?/Că-i noroc/Şi nenoroc?/Şi ele să se găsească/Chiar în fiinţa omenească?” Aflat pe plaja bătrâneţii”, în zona crepusculară a vieţii sale, e firesc să simtă fiorii „marii treceri”, în lumea de dincolo, încă misterioasă pentru pământeni. Viaţa poetului a fost şi este într-un „freamăt” permanent, „Până în clipa/Ştiţi voi care?”; „C-am visuri, că m-a ars dor/Şi că uitasem c-o să şi mor!”. Învins şi „vămuit de timp”, tristeţea îşi face loc: „Mai curge timpul meu în vad,/Dar apele pe el tot scad./Din amintiri, val după val/Iluzii răsădesc pe mal”. Dacă într-una din poeziile sale aparţinând volumului „Mozaic sentimental”, copilul era un „Sol ceresc”, în poezia „Copilul”, poetul caracterizează această vârstă printr-o suită de metafore apoziţionale: „Copilul – strigătul vieţii,/Ieşind din beznă în lumină;/Copilul – roua dimineţii;/Copilul – tot ce e nevină./Copilul – basmul ce se-ngheagă/Din vis şi doruri de părinţi;/Copilul – dragostea întreagă,/Cu ochi de floare şi cuminţi”. Este vârsta candorii, e vârsta ingenuităţii, e vârsta cea nevinovată. Conştient şi pornind de la ideea că „Un poet adevărat trebuie să întruchipeze suma ideilor timpului său” (V. Hugo), Costel Răducan scrie poezii inspirate din contemporaneitate, încercând o mare dezamăgire de tot ceea ce se petrece în ţară: „moartea satelor române şi fenomenul emigraţiei”. De reţinut poeziile: „Unde-nflorea iubire…” şi „Ca păsările migratoare”: „E o-ntristare grea/Să văd cum piere-un sat;/Şi mintea nu vrea/Să-l vadă decedat./Pe unde creştea grâul,/Stăpân este pustiul;/Pe unde treceau turme,/O jale lasă urme;/Unde creşteau copii/Să văd doar bălării;/Unde ardea lumină,/Tăcere şi ruină;/Unde-nflorea iubire,/Să văd doar cimitire./Mor satele române,/Rând pe rând;/Cin’ le opreşte moartea?/Cum? Şi când?”. Cuprins de un sentiment de mânie, de indignare, poetul scrie poezia „Ca păsările migratoare…”, ale cărei versuri stau sub semnul vehemenţei şi al satirei. Poezia merită a fi citată în întregime: „Ca păsările migratoare,/Pleacă români peste hotare./Pleacă românii, milioane,/Nu fiindcă au bizare toane./Spre alte ţări se duc oftând,/Lăsând acasă prunci plângând./Nu merg în staţiuni luxoase,/Ci doar la rupere de oase./Se duc ca să-şi câştige-o pâine/Şi c-au rămas fără un mâine./Cu inimi grele pleacă-afară;/Deşi mai cred că au o ţară./Guzgani de-aici şi de aiurea/Le-au luat câmpia şi pădurea;/Le-au luat petrol, uzina, gazul,/Să le rămână doar necazul./Ajunseră la cârmă corbi,/La orice suferinţă orbi;/Au ochi anume ca să vadă,/Doar ce a mai rămas de pradă./Voi, robi de-aci şi de afară,/Nu vă lăsaţi ţara să piară!”. Aceleiaşi tematici se circumscrie şi poezia „Ţara mea cu of! şi dor”: „Ţara mea cu of! şi dor,/Unde azi speranţe mor,/Ce blesteme duci în spate,/De ai zări întunecate?/Pentru ce ţi-s fiii robi/Celor cu pofte de corbi?”. Motive lirice: dorul – „Cât o fi de greu,/L-oi purta mereu,/Căci nu vreau să mor/Din lipsă de dor” („Mereu cu dor”); „De culmi mirabile mi-e dor”; „Cu dor ce arde an de an”; tristeţea – „Bucuria e tot mai puţină;/Ceaţă tot mai deasă se lăţeşte/Peste locu-mi unde e lumină;/Şi tristeţea-ncet mă cucereşte”. O observaţie lingvistică se impune. Dacă în poeziile din secţiunile „Psihologice” şi „Axiomatice” predomină verbele de la modul indicativ, în cele din secţiunea „Pedagogice”, locul acestuia îl ia imperativul şi conjunctivul cu valoare de imperativ: „Nu primi fără să dai!”; „În timpul dat al scurtei tale vieţi,/Să cerni prin sita minţii şi-a sufletului sită/Perceperea bucăţii din lumea infinită!”; „Zâmbiţi, vă rog, că zâmbetul nu doare!”; „Să iubim, fără cuvinte!”. Dintre fabule, reţinem „Monologul boului”: „Toată viaţa trag la jug,/Când la car, şi când la plug./Ştiu doar eu cât e de greu,/Dar ăsta-i destinul meu./Înţeleg că ăsta-i preţul,/Ca să-mi pot plăti nutreţul,/Dar nu înţeleg dispreţul/Şi ocara ce-mi arată/Oameni fără judecată,/Ce-şi fac, reciproc, cadou/Aste vorbe: «Eşti un bou»/«Bou» de ce? Că nu cârtesc/Şi că pentru ei muncesc?/Fiindcă-s blând şi răbdător,/Mereu la cheremul lor?/Nu doar că-s necugetaţi,/Pe deasupra-s şi ingraţi./Nu mă socotesc erou./Decât prost, mai bine bou”. Se ştie că acest cuvânt, „bou”, este folosit deseori ca epitet injurios la adresa unui bărbat, cu sensul de „prost”. „S-a dus bou şi s-a întors vacă”, se spune despre cineva care n-a reuşit să înveţe nimic! Costel Răducanu ne oferă şi trei „Din reţetele fericirii”, oprindu-ne la una: „Pentru progresul tău, pentru-nălţare,/Răspunde pozitiv la provocare!/Izbânda şi eşecul, deopotrivă,/Fermenţi să-şi fie pentru ofensivă!”. Dar lectorul acestei prime părţi a cărţii cu versuri, citind ultimele patruzeci de pagini ce cuprind texte de toată nostimada: „pastilice”, „epigramatice” şi „umoristice”, are ocazia să se destindă şi să se delecteze. Autorul, cultivând astfel de gen literar, dovedeşte că are vocaţie şi-n această direcţie. Iată câteva „Pastile”: „Mormânt pentru gândirea ta: „Crede şi nu cerceta!”; „Când mă gândesc că fluturele devine o omidă,/Îmi vine-a crede că natura e perfidă”; „Nişte agramaţi siniştri/Ajunşi universitari/Şi, apoi, chiar şi miniştri?/Suntem, toleranţi iluştri/Şi prostiei tributari”. Epigrame: „Neavând pe vino-ncoace/Şi nici minte-n tărtăcuţă,/A crezut că o va face/Siliconul mai drăguţă;/Dar văzând că se înşală,/Se vrea o transsexuală („Siliconată”); „Ziceai că e doar lăcomel,/Dar eu constat că tânărul/Dac’-ar putea în vreun fel,/Şi-ar lua întreg Pământul”(… doar „lăcomel”); „La muncă, e-n restanţă,/La uşă n-are clanţă,/Dar are sub nas una/Ce clănţăne întruna” („Cu şi fără clanţă”); „Eu am întâlnit, în viaţă,/Nu odată-n orice caz,/Şi inşi care au o faţă,/Dar care nu au obraz” (… „cu lipsă”.
Câteva din „Umoristice”:
*
„Iubesc un bărbat
Foarte rafinat.
– Poţi să-mi spui şi mie
La ce rafinărie? ”
*
,,- Ospătar, ăştia-s mici?
– Mari nu avem. ”
*
,,- Paşte fericit!
– Păi, nu-s ierbivor. ”
*
,,- Mi-am pierdut răbdarea.
– Ai mai găsit-o? ”
*
„Glumiţe cu rime şi toponime”:
„E un munte zis Găina,
Şi cocoşu-i supărat
Pe acei ce poartă vina
Că lui munte nu i-au dat”.
*
„Dac’-ar fi putut să fie
Vârful Mândra în Bucegi,
Vârful Omu-avea soţie,
Dup’-ale iubirii legi.
Dar, cum Mândra e-n Parâng,
Punţile-ntre ei se frâng”.
*
– „E secetă la Ploieşti.
– Cred că dumneata glumeşti”.
Înainte de a aborda activitatea sa creatoare, târziu, ce-i drept, Costel Răducan a avut grijă să-şi formeze o cultură solidă, pilonul de rezistenţă al talentului. Rămânem cu convingerea că aşa cum „duhul” său „călător” nu va avea odihnă, în ciuda vârstei, tot aşa nu va înceta nici munca în domeniul creaţiei. Nutrim, cu aceeaşi convicţiune, că scrierea sa „Carte fără nume” nu va reprezenta Cântecul lebedei. Dispune de potenţa necesară, fizică, psihică şi intelectuală.
Excelsior, Costel Răducan!
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here