În situaţia analizei subiective a simbolisticii labirintului privit la model general, devine tot mai evident că pentru a desluşi resorturile labirintul sufletelor şi al minţilor «gârbovite» de păcat, însăşi tentaţia obiectivării nu este decât o simbolizare limitată, fiindcă orice raţionament obiectiv, orice concepţie naivă de obiect-substanţă încetează să se justifice în momentul invocării laturii subiective! Ceea ce înseamnă realităţile obiective, devine evident că ele nu sunt decât realităţi de ordin secundar, nu primordiale, pentru că sunt referinţe la realităţi sim¬bolice şi nu la realităţi concrete prin ele însele. Cu siguranţă, realităţile subiec¬tive, cele ale vieţii afective, cele ale subiectului şi ale lumii subiective sunt uneori primordiale, deoarece devine evidentă restabilirea, sub o formă diferită, a vechii deosebiri între «numen» şi fenomen, a unei distincţii ce constituie orice teorie a cunoaşterii bazată pe opoziţia prin contrarietate a subiectului de obiect. Complet inexact ar fi să se spună că lumea spirituală ar fi în sine un lucru deosebit, o realitate deosebită, iar lumea naturală ar fi doar aparentă, fiindcă labirintul sufletelor şi al minţilor «gârbovite» de păcat generează deosebirea prin care «numenul», un termen prin care se face desemnarea lucrului în sine sau termenul care descrie existența independentă a unui obiect sau eveniment dat față de simțurile umane și față de percepția generată prin acestea, ca expresie a deosebirii dintre labirintul subiectiv şi cel conceput din unghiul naturalismului. Din perspectiva simbolului labirintului, «numenul» a apărut ca o realitate analoagă celei din lumea obiectivă natural, considerându-se că lucrul în sine nu este viaţă, nu este demonstrat în experienţa vieţii, ci este doar lucru abstract, un spirit obiectivat. Viaţa spirituală nu ar avea nimic în comun cu «numenul» metafizicienilor şi teoreticienilor cunoaşterii sufletelor şi al minţilor «gârbovite» de păcat!
Autentica realitate a Naşterii Domnului Iisus Hristos
Astfel, teoria «lucrului în sine» nu presupune existenţa experienţei spirituale, ca experienţă primordiala a vieţii, deoarece ea s-a născut în metafizica naturalistă, din neputinţa de a descifra raţional taina nedesluşită a vieţii şi a morţii! Când Fichte a eliminat ca inutilă concepţia «numenului», prin acest lucru a făcut un mare pas înainte, deoarece el căuta actul primordial al vieţii, deci, actul, iar nu lucrul în sine. De aici s-a născut pericolul ipostazierii sufletului şi a minţii subiectului, mai ales că Idealismul subiectiv nu poate fi doctrina vieţii spiritual, ci, dimpotrivă, simbolismul care devine orientat spre viaţa şi experienţa spiritual, motiv pentru care îl regăsim prin exemple clasice de simbolism, nu nu¬mai la filosofi, ci şi la mistici, la artişti şi în multe naraţiuni care descriu experienţe spirituale. Dacă aprofundăm analiza despre ceea ce înseamnă resorturile labirintul sufletelor şi al minţilor «gârbovite» de păcat, putem spune că există două concepţii despre lume, ce-şi pun amprenta asupra formelor de gândire religioasă. Spre exemplu, una dintre ele constată că există peste tot în lume realităţi în sine, dec, o realitate care cuprinde integral infinitul în finit, spiritul în întruparea lumii naturale, pentru că supune divinul trupului ce are un sfârşit inevitabil şi e gata întotdeauna să vadă în ce e trecător absolutul şi permanentul, fiindcă transformă procesele vieţii în categorii ontologice definitive! Această concepţie despre lume a dat naştere doctrinelor pozitivismului şi materialismului religios, fiindcă a determinat sistemele teologice predominante prin experienţa aflată la baza acestei concepţii care devine sursa sentimentelor conservatoare, ostile mişcării şi reacţiilor imediate! Oamenii ataşaţi de unele meditaţii subiective, deodată ajung şi iubesc autoritatea şi nutresc neîncredere faţă de orice geniu creator! Putem spune că există aici o concepţie naiv realistă şi materialistă despre lume, în ciuda formei religioase, deci, o concepţie pozitivistă, frământată de ideea sfârşitului lumii, temătoare de infinit şi care vede în trupul natural şi istoric, relativ şi trecător, absolutul şi divinul, spaţiul proniei divine! Această concepţie despre lume e statică şi ostilă dinamismului, pentru că rezultă din faptul că centrul de gravitaţie al vieţii e transpus în lumea naturală şi mai puţin în labirintul sufletelor şi al minţilor «gârbovite» de păcat, care se leagă de fariseismul spiritelor mărginite!
Întruparea lui Dumnezeu în lume, venirea Fiului lui Dumnezeu în trupul viu al acestei lumi
Dincolo de orice analiză detaşată de labirintul sufletelor şi al minţilor «gârbovite» de păcat, se pare că obiceiu¬rile şi moravurile naţionale, formele de monarhie, dar, mai ales formele pretins democratice, se asociază cu cele de autoritate eclesiastică ce întăresc Biserica şi statul, iar, în felul acesta, siste¬mele teologice capătă o semnificaţie sacră, absolută şi imuabilă, deoarece divinul e supus dogmei teologice! Se întocmeşte în acest fel un trup sfinţit robind şi stingând adesea spiritual, iar, în acest fel renasc materialismul şi pozitivismul antireligios şi ateu care fac deosebirea dintre credinţă şi spirit, pentru că Duhul se îndepărtează şi dispare, iar, trupul rămâne sfinţit prin el însuşi.Teoria aceasta subordonează spiritul trupului acestei lumi şi ne obişnuieşte să vedem realitatea prin sfârşitul său, dincolo de lumea naturală şi istorică. Dar, prin instituţia Bisericii, vine vremea în care trupul sfinţit al cuviosului se corupe, în care trupul preluat de duhul diavolesc se constituie şi trece asupra lui toate sentimentele trăite mai înainte faţă de o ierarhie sfinţită! Se pare că între aceste două trupuri va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar spiritul nu va mai fi nici cu una, nici cu cealaltă, căci el nu admite să se facă absolutul din relativ şi nici relativul să se piardă în infinitul absolut! Spiritul este infini iar credinţa este o trăire a sufletului negârbovit, mai ales că acest suflet «suflă» pe unde vrea şi îşi transformă simbolistica după dinamis¬mul vieţii spirituale. Prin natura sa, spiritul e dinamic, nu poate tolera subjugarea static şi nu poate fi încarcerat în obiceiuri tradiţionale sau în cutume îngheţate! Procesul organic constituie tocmai o corelaţie între exte¬rior şi interior, între simbolica natural-istorică a trupului şi viaţa spiritului! În lumea ce-şi are sfârşit, nu există orizont absolut închis, iar, trupul sfinţit simbolic nu ştie de greutatea, inerţia, izolarea lumii naturale. Autentica realitate a Naşterii Domnului Iisus Hristos e situată întotdeauna mai departe, la o mai mare profunzime decât aparenţa trupului natural. Mişcarea creatoare a spiritului aflat în mişcare, nu poate fi împiedicată de trupul impenetrabil, ce-şi pretinde realitatea absolută! De aceea, întruparea lui Dumnezeu în lume, venirea Fiului lui Dumnezeu în trupul viu al acestei lumi, demonstrează deschiderea posibilă a trupului şi nu caracterul său reprimat, infiltrarea infinitului în finit, pătrunderea lumii spirituale în lumea naturală, manifestarea divină în legătura ce uneşte cele două lumi, lumea aceasta trecătoare şi lumea veşnică a Lui Dumnezeu, prin biruinţa harului asupra apăsării lumii na¬turale şi prin eliberarea din magia acestei lumi a păcatului. Venirea lui Hristos în urmaşii lui Adam este «chenoza», purificarea, curăţirea, chiar umilinţa, coborârea lui Dumnezeu, ce se săvârşeşte spre eliberarea acestui trup de îngreunarea şi înrobirea lui, spre a-l ilumina şi transfigura, şi nu în vederea afirmării puterii sau sfinţirii într-un fel absolut este esenţa desluşirii tainei labirintului sufletelor şi al minţilor «gârbovite» de păcat, care conferă o valoare absolută trupului lumii, ca o deformare a misterului întrupării divine, ca o negare a caracterului său simbolic. În concluzie, Naşterea Fiului lui Dumnezeu în lume, viaţa Sa, moartea pe cruce şi învierea Sa sunt fapte ce constituie, prin semnificaţia lor simbolică, o îndumnezeire, un eveniment absolut, ca eveni¬ment al lumii spirituale, al vieţii spirituale interioare, pentru că acest simbol ne eliberează de puterea lumii păcatului! Faptul că Fiul lui Dumnezeu a trăit în trupul natural, ne îngăduie să sperăm că el, trupul, va fi învins în groaznicul său realism, că poate fi iluminat de o altă lume şi apoi transfigurat în trup spiritual!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
