Sintagme conjuncte omniprezente în creațiile muzicale inspirate din opera poetică (ea însăși muzicală) a marelui Eminescu, geniu creator în cultura universală, de mărimea și importanța unui Dante, Shakespeare, Goethe, Hugo, Pușkin…
Spre evidențierea fenomenului, la Editura Muzicală, București, 1989, marile valori ale culturii românești și universale, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Iosif Sava au publicat lucrarea Eminescu și muzica având ca sumar: Cadre tipologice romantice, Conexiuni literar-muzicale, Eufonii-Glosse, Armonia unui veac, Registre contemporane-texte edificatoare în care se subliniază perpetuu că cele două siameze coexistă în chip fericit sau, după cum observa Caragiale, “poezia și muzica sunt două surori divine, menite de zei să meargă totdeauna mână-n mână, ca, prin îndoit farmec să minuneze pe muritori…”
În plin ev romantic s-a pus problema dacă muzica sau poezia ar fi primus inter pares între cele șapte arte sau poezia ori muzica res universalis?
Lesing în Laokoon-ul său cosideră că poezia și muzica țin locurile cele mai înalte în ierarhia romantică, ele fiind modele pentru celelalte arte.
Romanticii germani au pledat pentru întâietatea muzicii pentru că sunetele și nu cuvintele trebuie să devină limbajul sentimentelor, muzica fiind poezia sufletului. Muzicienii ca și poeții romantici aveau să îngemăneze muzica și poezia în varii feluri, prima formă fiind redescoperirea liedului realizat de Franz Schubert-părintele acestui gen și formă-și Robert Schuman, pe versurile poeților germani și englezi.
Pentru preromanticul vijelios, Ludvig v. Beethoven, muzica deținea locul prioritar înaintea poeziei și filozofiei.
Însuși kantianul Eminescu propunea o clasificare a artelor în spirit romantic: 1. Muzica, 2. Poezia, 3. Folozofia; muzica fiind intruisecă armoniei lumii-răsunet al filozofiei pitagoreice și platoniene pe care le stăpânea adânc, cu rezonanțe în filozofia clasică germană.
În ce a constat natura muzicală a poetului nostru național?
Mama sa, Raluca Eminovici, avea o voce minunată, iar tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici cânta din flaut. Cum se știe, încă din copilărie cutreiera locurile/împrejurimile Ipoteștilor și se impresiona de frumusețea și farmecul naturii. “Fiind băiet păduri cutreieram/Și mă culcam ades lângă izvor,/Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam/S-aud cum apa sună-ncetișor./ Astfel eu nopți întregi am mas/ Blând îngânat de-al valurilor glas.”…Mai târziu, cutreierând ținuturile românești a cunoscut la sursă folclorul, “un izvor pururi reîntineritor” și “fondul inspirațiunii” poetului. Cânta cu mare însuflețire Frunză verde Baraboi/Durduleană, hăi, Eu sunt Barbu Lăutarul, Frunză verde de piper, Mai turnați-mi în pahar și altele, care emoționau profund pe cei ce ascultau. În Amintirile sale, Ioan Slavici menționa: ,,Prin toate fibrele sale cânta natura și iubirea, pădurea și izvoarele, păsările și astrele…cânta scriind”.
În cadrul turneelor cu trupa Iogu Caragiale și Pascaly a cunoscut muzica de scenă, vodevilurile, canțonetele timpului, iar la Viena, Berlin și la București a pătruns în zona marii muzici. În capitala Imperiului Habzburgic a participat nu o dată la operă ascultând Fidelio de Beethoven și Faust de Gounod. La Viena și Berlin și-a format o vastă cultură lierară, muzicală, istorică, filozofică…
Predilecțiile muzicale ale lui Eminescu au pornit de la farmecul divin al polifoniei lui Giovani Perluigi da Palestrina, Mozart, Beethoven, la operele romanticului Wagner.
Pe lângă relațiile lui Eminescu cu marii muzicieni și operele lor, autorii fac referiri și la ipostaza de cronicar muzical a poetului. Cronicile sale muzicale au apărut mai ales în ziarul Curierul de Iași și Timpul în care a evidențiat activitatea muzicală a lui Eduard Wachman, Eduard Caudela-violonist și compozitor-, Alexandru Flechtenmacher, Ludovic Wiest, Franz Schipet…Ca în toată activitatea ziaristică, Mihai Eminescu rămâne și în domeniul cronicii muzicale un condeier de direcție, un luptător pentru cultură, atrăgând mereu atenția societății asupra necesității de a înconjura cu prețuire pe reprezentanții artei românești.
Întrucât “și limba românească e o muzică”, cu atât mai mult, eufonia eminesciană cuprinde emblematic o viață și o operă. În creația sa, Eminescu urmărea efectul legilor muzicii, al legilor orfice de a concilia contrariile, de a stinge antinomiile, de a realiza, într-un moment de har, coincidentia oppositorum. Astfel, universul eminescian se însuflețește muzical-opera sa poetică exprimând armonii sonore sui generis. E suficient să amintim Sărmanul Dionis, Demonism, Memento mori, Sara pe deal…
“Eminescu-spune Tudor Vianu-este cel dintâi și a rămas cel mai de seamă poet muzician al literaturii românești…Cititorul eminescian are impresia că nu se poate sustrage fenomenului care-l învinge. Poetul lucrează asupra lui cu puterile unui magician”.
Trecând prin etapa Sturm und Drang (1868-1873) cu Amorul unei marmure, Junii corupți, Înger și demon, Împărat și proletar, Mortua est ( cu un vers luminat de pacea vocalelor “Argint e în ape și aur în aer”), a ajuns la etapa predominat magic folclorică de la Floare albastră la Călin-file de poveste cu noi caractere sonor-muzicale sub influența folclorului românesc și a liedului german. Noul univers de sinestezii rafinate produc impresii literar-muzicale fermecătoare.
Vom visa un vis ferice/ Îngânane-vor cu-n cânt/ Singuratice izvoare/ Blânda batere de vânt: / Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă râduri-rânduri. (Dorința)
Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi/ Și prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi. (Povestea codrului). Ultima perioadă de creație cuprinde acea ipostază sonoră când muzica devine un fel de meta-muzică izvorâtă din atâtea surse de expresivitate. De amintit Luceafărul, Odă (în metru antic) și, în special, Glossa în care Eminescu e nu numai un mare poet, ci și un strălucit muzician.
,,Eminescu face din cuvinte muzică și din muzică sens. Dacă ar exista încă un poet care să semene cu Eminescu atunci ar trebui să fie Eminescu și Enescu împreună” (C. Vișan, Tribuna din 8 sept. 1964)
Un număr de 70 de compozitori români, unii mai mult decât alții, s-au întrecut în a evidenția prin creațiile lor muzicale armoniile unui veac eminescian, de la G. Ștefănescu la Al Zirra, realizând nemuritoare lieduri pentru voce și pian, coruri, madrigaluri, oratorii, poeme simfonice, balete, opere, fiind vorba, desigur, de cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu impregnate ele însele, cum am spus, de o muzică divină. Spre a complet fericit exegezele literar-artistice eminesciene, de la George Călinescu la Alexandru Piru-să zicem-la capitolul final, Registre contemporane, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Iosif Sava, adresează patru întrebări compozitorilor contemporani, spre aprecierea și prețuirea vieții și activității poetului nostru național.
1. Ce loc ocupă opera, personalitatea lui Mihai Eminescu în viața și creația dumneavoastră?
2. Ce lucrări ați scris folosind texte eminesciene?
3. Cum vi se pare cea mai interesantă lucrare de inspirație eminesciană în literatura muzicală românească?
4. Ce datorii credeți că mai are muzica românescă față de moștenirea eminesciană?
Au răspuns la întrebări un număr de 37 de compozitori români de la Liana Alexandru la Dan Voiculescu. În modesta noastră încercare, vom reține unele aspecte relevante referitoare la compozitori și operele lor cuprinse mai cu seamă în întrebarea a doua.
D.D. Botez, profesor și dirijorul corului radio, a creat piese corale de o frumusețe aparte, de inspirație eminesciană, dar cu observația că “poezia lui Eminescu are muzica ei și convingerea mea este că ar trebui să fii mult prea mare creator pentru a te apropia de muzica “Luceafărului” poeziei românești”.
Wilhelm Berger a fost preocupat de lirica filozofică a lui Mihai Eminescu de peste patru decenii. A compus Simfonia a VIII-a-Luceafărul (1971) pentru cor și orchestră, Cantata lirică Dintre sute de catarge (1973) pentru mezzosoprană, cor de femei și orchestră, Simfonia a XII-a pentru orchestră și coarde- La steaua ( 1978) ș.a.
Gheorghe Dumitrescu, mare compozitor de opere mai ales de inspirație istorică ( Ion Vodă cel Cumplit, Decebal, Răscoala, Fata cu garoafe, Meșterul Manole, Vlad Țepeș, Poesis), în spiritul creației eminesciene a conceput ciclul “Epopeea Jertfei” cuprinzând 25 de lucrări de operă, balet și oratoriu pornite de la cosmogonie, teogonia lui Hesiod și de la Prometeu, prototipul jertfei pentru binele omului.
A mai compus Geniu pustiu-operă, 4 acte și 8 tablouri, Luceafărul-operă balet în 5 tablouri, Memento mori-oratoriu dramatic, Orfeu-operă în 4 acte și altele. Doru Popovici face aprecieri în legătură cu triada de aur Eminescu, Enescu, Brâncuși (la care Nichita Stănescu adaugă pe Grigorescu-un catren sui generis) și compune liedurile Când însuși glasul gândurilor tace, Dintre sute de catrge, Și dacă… Realizează muzical Omagiu lui Eminescu pe un text celebru al lui G. Călinescu din finalul cărții Viața lui Mihai Eminescui: ,,Apele vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Anatol Vieru-celebra Simfonia a V-a. Muzicologul Viorel Cosma vede o primă întâlnire dintre Eminescu și Enescu prin intermediul liedului Eu mă duc codrul rămâne, iar după piesa pentru cor și pian Revedere, un moment hotărâtor îl reprezintă oratoriul Strigoii pentru soprană, bariton, recitator și orchestră (1916). Aici muzica enesciană înveșmântează adânci înțelesuri filozofice, arta sunetelor învederează cele mai ascunse lăuntrice meandre ale sufletului. Fantastica dragoste a Mariei și a lui Arald învinge misterul morții.
Oratoriul Strigoii (pentru alți compozitori opera “Doamna dunăreană” sau “Logodna”) este o lucrare enesciană de mare forță, de o stranie frumusețe încărcată de ecouri postromantice wagneriene-Tristan și Isolda pe tărâm dacoromânesc.
Simfonia a V-a enesciană (1941), neterminată, reflectă marile întrebări ale timpului din elegia Mai am un singur dor. Ivită din simbioza Enescu-Eminescu, simfonia a V-a reprezintă o adevărată simfonie românească a destinului.
………………………………………………………………………
Și, lista ar putea continua cu alți compozitori români și operele lor muzicale inspirate din nemuritoarele creații eminesciene, prezentați la modul excepțional de cei doi autori.
“Eminescu-conchid autorii- este o șansă uriașă de idei pentru muzica românească a zilelor noastre și a viitorului. E atâta emoție în opera poetică a lui Eminescu, încât pare că acest izvor de apă vie are unde pentru toată lumea și pentru toate timpurile”. Grație vastei sale culturi și a activității de poet, prozator, estetician, gazetar…, genialul Eminescu rămâne un uomo unico, uomo singolare, uomo universale.
Marin I. Arcuș
