Prezenta monografie s-a întocmit din sarcina Comitetului Raional P.M.R. Târgu Jiu şi a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Târgu-Jiu de un colectiv de cadre didactice format din: Pupăză Grigore, profesor la Şcoala de 8 ani Arcani, Popescu C. Ion, profesor la Şcoala de 8 ani Corneşti, Dumitrescu Ilarie, profesor la Şcoala de 8 ani Moi, Romanescu Gheorghe, profesor la Şcoala de 8 ani Rugi, Mărăşescu Ion, profesor la Şcoala de 8 ani Câlnic, între 17 iunie la 15 iulie 1964(actualmente decedaţi). Materialul în cauză, nepublicat până în prezent, ne-a fost furnizat de către prof.Dan Gr.Pupăză.
Colectivul a fost sprijinit de Cabinetul P.M.R. al Raionului Târgu Jiu, de secţiile Sfatului Popular al Raionului Târgu-Jiu şi, în special, de Comitetul pentru Cultură şi Artă al Raionului Târgu-Jiu, Secţia de Învăţământ şi Muzeul Raional Târgu-Jiu.
În alcătuirea ei, colectivul s-a călăuzit de principialitatea materialist-istorică în interpretarea fenomenelor vieţii sociale.
Prin prisma acestui principiu, a căutat să surprindă aspectul specific al acestor fenomene ce s-au desfăşurat în raionul Târgu-Jiu, privindu-le însă în dialectica desfăşurării sale încadrat în generalitatea vieţii patriei.
Timpul scurt în care a trebuit să fie terminată lucrarea n-a permis tratarea unor aspecte până la toate elementele de detaliu pe baza cărora să apară mai puternic reliefat conturul unor probleme, în special, al acelora din trecutul raionului.
Ceea ce colectivul consideră însă ca realizare pozitivă, de importanţă deosebită, în prezenta lucrare, este stabilirea elementelor jalon şi a liniilor mari ale dezvoltării istorice a raionului Târgu- Jiu, aşa cum ele au fost determinate de condiţiile vieţii materiale.
Pentru cronicarii care vor trebui să ducă pe mai departe şirul faptelor ce-şi va depăna firul în anii viitori, rămâne ca o datorie să aşeze în locurile unde noi n-am putut avea la îndemână materialul suficient, tot ceea ce va fi menit să dea mai multă claritate faptelor trecute, făcând astfel, după spusa cronicarului, „Şi cinstită şi iscusită treabă”.
15 iulie 1964.
Cercetările arheologice făcute în ultimii ani în regiunea Oltenia au scos la iveală cele mai vechi urme de viaţă şi de muncă existente, aşa cum sunt descoperirile de pe Valea Dârjovului şi Valea Olteţului, prezentate în comunicările făcute Academiei R.P.R. de C.S. Nicolăescu-Plopşor.
Încadrându-se în această regiune, pământul raionului Târgu-Jiu poartă urme foarte vechi, nedescoperite încă. De altfel, urmele descoperite la Boroşteni, Runcu, din raionul Târgu-Jiu sau cele de la Peştera Muierii din raionul Gilort, arată că viaţa omenească, încă din începuturile ei, s-a trăit din plin aici datorită condiţiilor de mediu, urme care se încadrează în perioada primitivă a vieţii omeneşti.
Din perioada sclavagistă există urme şi atestări istorice destul de puternice. Ceea ce este interesant din această orânduire este faptul că pe teritoriul raionului s-a găsit cel mai de nord mormânt celtic din aria de răspândire a Celţilor pe teritoriul patriei noastre. Mormântul a fost găsit şi cercetat în vara anului 1957, în comuna Corneşti, pe vadul Jaleşului, găsindu-se resturi de arme ale epocii şi urme de incinerare.
În timpul statului Dac, triburile dacice din aceste regiuni intrate mai devreme sub influenţa militară şi civilizatorică Romană se alătură romanilor în al doilea război din anii 105-106.
Valea Jiului este folosită din plin ca şi Valea Gurenilor pentru trecerea trupelor romane spre Sarmisegetuza. Paza acestui drum o făcea castrul roman de la Bumbeşti-Jiu, existent din anul 110, ale cărui ruine se găsesc şi azi la 14 km nord de Târgu-Jiu. Acest castru era la o răscruce de drumuri care lega punctul Bumbeşti cu Sarmisegetuza, Drobeta şi un alt drum pornea pe sub munte până în matca Oltului. În legătură cu Arcina, vechea cetate romană, unii istorici o situează la Bumbeşti, iar alţii, ca V. Pârvan, la sud-vest de Phrateria (care ar fi Frăteştii de azi), adică ar fi fost situată în Arcanii de azi.
Castrul de la Bumbeşti a fost ocupat de Cohorta a IV-a Cytrica şi s-au găsit aici urme de existenţă a creştinismului de la sclavii folosiţi la diferite lucrări.
În jurul acestui castru, în diferite sate apropiate ca: Porceni, Vârţ, Glodeni, Arcani s-au găsit urme de aşezări romane. În mileniul tăcerii (până pe la anul 1200) viaţa a continuat cu intensitate pe aceste locuri, fapt ce va fi atestat dinplin de documente ulterioare.
Astfel, în Diploma Ioaniţilor din anul 1247, se arată că elementele orânduirii feudale începuseră să se cristalizeze şi pe teritoriul actualului raion.
Aşezarea populaţiei slave este atestată prin urme care dovedesc convieţuirea paşnică cu populaţia locală cât şi de bogata toponimie de nume slave răspândite aproape pe tot teritoriul raionului. Diploma Ioaniţilor vorbeşte de existenţa în acest ţinut a unuia dintre cele mai vechi cnezate din trecutul nostru, acela al voievodului Litovoi, care la anul 1280 înfruntă cu preţul vieţii pretenţiile de suveranitate ale regelui Ungariei.
Nucleul ţării lui Litovoi îl constituie actualul raion Târgu-Jiu.
Prin secolul al XIV-lea, teritoriul raionului, cu aproximaţie pentru delimitare teritorială, era cunoscut sub numele „Judeţului de Jaleş”, după numele apei amintite în unele hrisoave din anul 1385 – pe vremea lui Dan I. – Judeţul de Jaleş îşi avea reşedinţa la Dăbăceşti, pe Jaleş, localitate neidentificată încă nici până în prezent.
Profesorul V. I. Cărăbiş, care a cercetat mult satele de pe Jaleş, a emis ipoteza că Runcul de astăzi ar fi fost vechiul Dăbăceşti, deoarece după dispariţia Dăbăceştilor, documentele vorbesc de Runcu.
Acest judeţ de Jaleş făcea parte din Litua, voievodatul lui Litovoi.
Alexandru Ştefulescu, citând pe Dimitrie Onciul, arată: „După încetarea administrativă română, în timpul lui Aurelian, împăraţii romani considerau Dacia lui Traian ca o ţară dependentă de imperiu” (Onciul – Originea principatelor p. 13-21).
În Haţeg trăiau prin secolul al V-lea romanii, având domnitori din casa „Sarabilor” (Basarabi) ascunşi în munţi ca o comoară depusă de Traian şi păzită de urmaşii lui Decebal (Hasdeu – Etimologicul Magnum Romaniae, vol. III, p. 2592).
Între anii 1230-1235, ungurii cuceriseră de la români Mehedinţul cel mult cu o fâşie mărginaşe a Gorjului, înfiinţând un Banat al Severinului (Hasdeu – Negru Vodă LXXXI).
Dimitrie Onciul susţine că Banatul unguresc al Severinului înfiinţat la hotarele imperiului româno-bulgar, pentru paza graniţei, cuprindea partea răsăriteană a Banatului Temişan numită Comitatul Caraş-Severin până azi, cu o fâşie din Ardeal la hotarele Olteniei (Ţara Haţegului şi ţinutul numit mai apoi al Almaşului şi o parte din Gorj şi Vâlcea, întinzându-se pe ambele laturi ale munţilor, de la Dunăre până la Olt) (Originea principatelor p. 43).
La 1247, Liton Vodă stăpânea ambele laturi ale Jiului, de la Izvorul său din regiunea Haţeg prin Gorj, până la revărsatul în Dunăre, prin Dolj – întregul curs al acestui râu caracterizând într-adevăr, până mai târziu „Cuibul Basarabilor” (Nicolae Iorga – Studii şi documente, III, XXIX), care păstrau aici o specie de cneji.
Judeţul Jaleş (Gorj) făcea parte din ţara Litua, sub Voievodul Lituan (Iosif Nădejde – Din Dreptul Vechi Roman, p. 100).
Pe la 1366-1368, ţinutul Almaşului (vecin cu ţara Haţegului) trece în posesiunea domnului român Vladislav I. (1364-1372) o dată cu titlul de Ban al Severinului (Onciul – Originea principatelor, p. 169).
Alexandru Ştefulescu adaugă mai departe: „Deoarece unii membri ai familiei domnitoare îşi aveau reşedinţa la Dăbăceşti pe Jaleş, de aceea şi judeţul, care, pe atunci, nu era în limitele de astăzi, se numea judeţul de Jaleş.
Se crede că acei cneji Basarabi şi-au avut mai întâi reşedinţa pe Jaleş, durează şi în timpul lui Mircea cel Mare. Numai dezvoltarea repede a vechii staţiuni comerciale de la Jii a făcut ca reşedinţa dregătorilor să treacă de la Jaleş la Târgu-Jiu, care avea să întreacă în dezvoltare pe toate celelalte localităţi. Precum nu se poate şti până azi unde au fost Dăbăceştii de Jaleş, dacă s-au desfiinţat sau şi-au schimbat numele în vreuna din multele comune de pe acest râu, tot aşa nu se ştie unde va fi fost reşedinţa dregătorilor de la Jii.
În hrisoavele slave de pe la anii 1385-1386, 1429, apare Judeţul de Jaleş. Pe la anul 1400 pierde Haţegul. Configuraţia teritoriului său s-a schimbat ca şi numele. Nu-i de mirare dacă voievodatele îşi vor fi având numele şi obârşia chiar în părţile acestea, deoarece la înfiinţarea judeţelor, numele lor s-a dat după numele apelor sau al aşezărilor principale (Judeţul de Jaleş, Judeţul Gorj – Gor-Jii – Dol-Jii)”.
Ca şi V. I Cărăbiş, profesorul universitar Ion Conea, în lucrarea „Un prinţ prin ţara lui” consideră că Dăbăceştii de pe Jaleş ar fi fost Runcu de azi: „De pe la anul 1385 începând, apare în documente un judeţ Jaleş. Dar cum oare să se poată explica faptul că după numele unei ape aşa de modestă, lungă abia de vreo 30 de km să se numească un Judeţ; cum altfel decât că pe Jaleş trebuie să-şi fi avut reşedinţa însuşi capul judeţului?”
Pe Jaleş era lume multă, îngrămădită în sate dese; acolo era ca un centru vital. Şi ştiut este că voievozii vremurilor vechi iubeau petrecerea şi găseau destul timp pentru ea. Şi astăzi, chiar nicăieri nu se petrece aşa mult şi frumos ca în judeţul Gorj şi nicăieri, în Gorj, ca la Runcu şi pe firul văii Jaleşului până în jos la Copăceni.
Octavian Goga, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Barbu Delavrancea sunt personalităţi care au trăit ceasuri fericite, aici, la Tismana şi Runcu, în murmurul istoricelor izvoare!
Doar ce e azi, a fost ieri, a fost şi mai demult; ba încă mult mai mult atunci decât azi.
Câte ceasuri trebuie să fi petrecut Litovoi Vodă, pe vremea lui, în preajma acestor izvoare! El şi atâţia alţi voievozi, pe care documentele „nu-i tac”, că doar nu era să lase voievozii vremurilor acelora aceste locuri altora, şi ei să se aşeze cine ştie unde, departe, privind cu jind, cum alţii stăpânesc „Gura de Rai” a Runcului.
– Nu! … la Runcu au stăpânit totdeauna „domnii” (p. 103-104).
Iar, în altă parte, în aceeaşi lucrare, mai spune: „Jur împrejur, de către natură s-au aranjat colţuri de rară frumuseţe, şi-au avut reşedinţele mai târziu – Banii, cnejii şi micii voievozi şi românilor de pe pământurile medievale oltene .
Adevărurile acestea nu le găsim scrise nicăieri, dar le citim în făptura pământului aşa cum le-am citi în documente”.
Un document din anul 1656 ne spune că lângă actualul sat Runcu mai era încă un sat Slătioara şi mai era şi al doilea Spineni. Înseamnă, deci, că în arealul acestui sat se înghesuia lumea ca lângă nişte mine de aur. Şi e plin de tâlc, în această privinţă, următorul pasaj din Alexandru Ştefulescu: „Regiunea favorizată de natură a Jaleşului cuprinzând: Runcu, Bâltişoara, Bâlta, Brădiceni, Sănăteşti, Dobriţa, Arcani, Stroeşti, Stolojani, Copăceni etc. – până la vărsarea Jaleşului în Tismana, pare să fi alcătuit odinioară pe la anul 1385, acel vechi „Domeniu al Dăbăceştilor pe Jaleş”, descendenţii familiei senioriale „de Doboka” din care făcea parte doamna Clara soţia a doua a lui Nicolae Alexandru Basarab (1338-1364) şi mama lui Radu Negru, întemeietorul Tismenii”.
Înseamnă că bucata de pământ, lungă de peste 20 de km şi lată peste multe dealuri şi sate, aburită de izvoarele Jaleşului şi ale Gâlciomiţei, era la mare preţ şi că domnii înşişi aveau proprietate.
Admiraţia multor vizitatori ai Runcului, aşa cum şi Alexandru Ştefulescu arată, „Runcul împodobit de întinse nuceturi … răcorit de numeroase izvoare cristaline … încoronat cu superbe şi mănoase vii pe dealurile aşezate în amfiteatru, a fost şi este de câteva sute de ani locul favorit de petrecere şi delicii netulburate ca şi Jaleşul, ce nu-şi tulbură apele niciodată!”
De altfel, teritoriul Judeţului de Jaleş făcea parte din regiunea Jiului de Sus după cuvintele slave Gornîi – de sus şi Jiu – Jiu, care va da numele judeţului Gorj, care va avea mai târziu centrul vieţii economice şi administrative în Târgul de pe Jii – Târgu-Jiu de azi.
(Va urma)
