Folkistul Mircea Vintilă, preşedintele juriului Festivalului de Folk şi Baladă “Poarta Sărutului” de la Târgu-Jiu, a povestit despre actuala generaţie de folkişti în comparaţie cu cea veche şi despre ce ar trebui făcut ca fenomenul să nu dispară.
Născut pe 23 martie 1949 la Bucureşti, Mircea “Ciocu” Vintilă a fost interesat de muzică din copilărie. A urmat Şcoala de Muzică, la clasa de vioară şi, după ce a absolvit Liceul “Gheorghe lazăr, a urmat Institutul de Construcţii, pe care l-a absolvit în 1974. Făcând parte dintr-o generaţie de aur a muzicii folk, de-a lungul carierei sale a cântat alături de mari nume ale acestui gen de muzică, făcând parte şi din Cenaclul Flacăra. În 1992, alături de Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vladz Vnejevici, înfiinţează grupul “Pasărea Colibri”.
REP: Nu sunteţi pentru prima dată prezent la Târgu-Jiu, dar este primul an în care participaţi la Festivalul de Folk şi Baladă în calitate de preşedinte al juriului. Aţi văzut concurenţi din toată ţara, copii şi tineri care duc mai departe tradiţia şi spiritul muzicii folk. Ce părere aveţi, din punct de vedere valoric, despre prestaţia acestora?
M.V.: Vorbeam cu Viorel Gârbaciu şi i-am şi spus şi lui că eu cred că ediţia din acest an este cea mai tare de până acum. Mi-au plăcut teribil mulţi. Şi lumea a reacţionat extraordinar de precis la fiecare. Au ştiut imediat ce e bun şi ce nu. Am rămas impresionat. Sunt foarte mulţi buni. Şi grupuri bune. Am rămas impresionat de la început. Mă bucur, în primul rând, că fenomenul se păstrează, că vin pe scenă şi au curaj să cânte, că vin din locuri îndepărtate şi nu este aşa uşor. Sunt anumite festivaluri, şi eu am rămas rău de tot impresionat, când întreb de unde vin şi îmi spun de la Satu Mare sau nu ştiu ce colţ al ţării. Trebuie să îi decontezi, să îi dai cazare, pentru că aşa este frumos şi corect. Au fost discuţii să se facă preselecţii. Dar ce faci cu ei? Fac atâta drum şi nu îi laşi să cânte? E bucuria de a cânta, lasă-l domnule să cânte. E bucuria de a fi pe scenă, de a fi alături de ceilalţi şi le transmite şi mult curaj această experienţă. Văd despre ce e vorba, văd că unul a venit cu o chitară în plus, sau cu nu ştiu ce, se întreabă, încep să se gândească de ce nu a plăcut melodia lor, se raportează şi la ceilalţi. Îşi dau seama ce trebuie să facă şi pentru anul care vine sau pentru următorul festival la care participă. De asta au şi progresat imens, pentru că festivalul a avut loc în fiecare an, în ultima perioadă. Şi este şi o situaţie aparte, vine lume şi se face. Trebuie să apară şi copiii undeva. Dacă nu apar aici, unde să apară? La radio, la televiziuni, abia dacă mai suntem noi invitaţi. Aşa că haideţi să fim uniţi, să fim cu toţii … e altceva. Mai sunt câteva emisiuni şi la televiziuni dar acum oricum este o perioadă grea. Dar dacă mă întreabă cineva pe cine să ia în emisiune, ştiu unde să îi trimit. Sau poate fac un spectacol şi îi iau şi eu cu mine. Eu fac spectacole şi am invitaţi şi nu îi iau pe cei vechi, adică mă invită Baniciu pe mine şi eu îl invit pe Baniciu. E sătulă lumea. Dar dacă apari cu aşa ceva îi înnebuneşti pe toţi.
Am luat într-un spectacol un raper, am rupt sala. Sau într-un alt spectacol am primit o flaşnetă şi se uitau toţi la mine. Am proiecţii ca la un film mut, cu o pianină uşor dezacordată, de m-am certat cu cel care se ocupa că a venit de cinci ori să o acordeze şi nu înţelegea de ce îi spuneam să o lase aşa şi i-am înnebunit pe toţi. Era sala plină, cu 75 de lei biletul, ceea ce înseamnă destul de mult pentru perioada asta. Le-am vândut în câteva zile. De fiecare dată vin şi prezint ceva şi aduc şi doi tineri şi altfel îl primeşte lumea. Să poţi să îi scoţi în faţă, să îi vadă lumea, este altceva atunci. Aşa, îi vezi aici o dată şi apoi gata, unde să îi mai vezi?
REP: Cât de greu este să răzbaţi în lumea asta, cu folkul? Mai ales în perioada asta atât de ciudată, în care arta şi actul artistic şi creator nu mai este deloc apreciat.
M.V.: Foarte greu, aproape imposibil.
REP: Nu toţi apreciază folkul sau nu ar participa la un astfel de festival. Este un gen de nişă? Are un anumit gen de public?
M.V.: Ştii ce se întâmplă? Eu vin acum dintr-un turneu, o idee foarte bună. Trei zile se cântă numai pe bune, numai trupe bune. Şi, spre exemplu, duminica a cântat Pasărea Colibri şi, timp de două ore, am cântat pe bune. În Timişoara au fost 20 de mii de persoane. Vă daţi seama? O nebunie. Formidabil este că sunt tineri. Să vedeţi părinţi cu copilaşi de câţiva ani în spate, copii care acum descoperă muzica asta.
REP: Sunt mulţi tineri talentaţi la acest festival. Ce şanse au ei să facă o carieră din asta? Să se facă vizibili?
M.V.: E foarte bine că există astfel de festivaluri pentru că altundeva nu au unde să apară. Iar publicul e din ce în ce mai tânăr. Nu mai vin ai noştri. S-a terminat. Ei stau acasă acum. Dar vin cei tineri şi e nenorocire cu ei. Dacă crezi că îi păcăleşti, ţi se pare. Ei nu învaţă de la părinţi să ne asculte, ei redescoperă şi le place.
Festivalul de la Târgu-Jiu a început să devină din ce în ce mai puternic. Câte festivaluri de o asemenea anvergură mai există în ţară şi cum percepe mass-media acest fenomen?
Folkul are totuşi cele mai multe festivaluri, aici este surpriza cea mare. Dar să vedem cât mai rezistă. Dar interpretului de folk trebuie să îi dai festival, să îl laşi să cânte. E bucuria lui de a participa. Şi e vorba şi de curaj. Plus că foarte bine au făcut şi partenerii naţionali. S-a aflat de festival. Sunt şi site-urile şi blogg-urile în care se anunţă între ei. Dar la noi televiziunile nu fac nimic. Mă uit la francezi, de 20 de ani au o emisiune, Acustic, unde vin toţi şi cântă. Se păstrează de 20 de ani. Pur şi simplu înnebuneşti. Se uită toţi la emisiunea aia. E vorba despre aceeaşi bucurie de a cânta. Cum să nu îţi placă atunci când vezi că vine unul acolo şi începe să îţi cânte? Dar se şi pregătesc. Ştiu că m-au chemat să cânt undeva, mă pregătesc, nu te duci aşa, aiurea. Te văd toţi, te văd prietenii, îţi spun toţi că te-ai făcut de râs că nu te-ai pregătit. Şi mai există o problemă. La festivaluri nu îi lasă să cânte suficient. Cântă doar două piese. Eu am testat în festival şi am zis aşa: lasă-l să cânte patru-cinci piese, fă-i recital. Atunci când îţi vin 25 de concurenţi, nu ai ce să faci, pentru că nu pot cânta toţi atât. Dar unii merită să cânte câte patru-cinci piese. Altfel se simte şi el şi altfel reacţionează şi publicul. Mereu piesa e mai bună. După a treia, o vrei şi pe a patra. Altfel reacţionează şi publicul. Dacă are mai mult timp, începe să dea totul. Dacă îl laşi doar cu două piese, nu înţelegi nimic, nu înţelege nici publicul.
REP: Acest lucru ar putea fi făcut pentru laureaţi. În cadrul galei, fiecare să aibă parte de un mic recital, în care să aibă mai mult timp la dispoziţie pentru a rezona cu muzica şi cu publicul.
M.V.: Cam aşa ar trebui, sau măcar să îi cheme anul viitor, în recital. Ei deja ar trebui să circule, să fie cunoscuţi. E bine că anul acesta vine cel care a câştigat trofeul anul trecut. Dar la ediţia asta sunt foarte mulţi buni, cum îi alegi? Oricum festivalul a fost ciuntit anul acesta. Nu pot să reproşez nimic organizatorilor, s-au făcut nişte eforturi uriaşe. În principiu cazează-i, dă-le o masă şi asigură-le transportul. În rest nu mai contează. Sunt o gaşcă, ala cum am fost şi noi. Adevăratul spectacol începe după. Stau şi cântă pe trepte până dimineaţa. Începe unul, celălalt continuă, te acompaniază, cântă împreună, când ai ajuns la strofa a şase a unui cântec îţi dai seama că deja nu mai cântă cel care a început piesa. E atmosferă. Aşa se simt bine, aici este nebunia. Bine ar fi să ţină festivalul, să dea cineva la radio, să apară şi ei, nu doar ce mai postează ei pe internet. De fapt şi în perioada noastră eram underground, dar circulau piesele, nici nu mai era nevoie de radio.
Dorina CIOPLEA
