MIRCEA ELIADE: «Coloana nesfârșită» și reveriile transcendenței

1610

Scrisă la Chicago prin 1970, piesa de teatru în trei acte Coloana nesfârșită” a fost publicată în 1976 în „Secolul XX”, apoi la Editura Minerva, în 1996, și Editura „Destin” din Deva (2001). Dedicată cumnatului soției sale, artistul Ionel Perlea, aceasta este a doua piesă finalizată a lui Eliade. Aflăm de la monografistul Mircea Handoca că „fragmente din piesă au mai fost prezentate (în limba engleză) în primăvara anului 1978,  între 12 şi 14 aprilie – când s-a organizat de către Norman Girardot la Universitatea Nôtre Dame un colocviu – Mircea Eliade sau coincidentia oppositorum”, în montarea scenică a lui Miles Coiner. În 1980 este pusă în scenă de Teatrul Dramatic din Botoșani (regia Mihai Velcescu). În 1983 este jucată în limba franceză cu prilejul celui de-al XVIII-lea Congres Mondial de Filosofie (nimeni altul decât filosoful André Mercier interpretându-l pe Brâncuși). A fost jucată apoi, radiofonic sau pe scenă, în Mexic (2006), în Italia (2009)  și alte țări.

În România, premiera radiofonică (o adaptare de Alma Grecu), în regia lui Titel Constantinescu și cu Ion Marinescu în rolul titular, a avut loc la 9 martie 1981 (cu reluări în 1986, anul morții scriitorului, apoi abia în 2007).
Acțiunea piesei începe în august 1937, când, alături de artist se află Comisarul și Învățătorul, care, uimiți de dimensiunea «fără capăt» a proiectului, îi cer sculptorului s-o taie la jumătate. „Nu se poate tăia la jumătate”, îi lămurește artistul, căci „ea va fi cea mai înaltă coloană dintre toate câte s-au ridicat pe pământ”. Este „stâlpul cerului”, care, când se va sprijini în nori, nu i se va mai vedea capătul…
În următoarea secvență își face apariția Domnișoara, o actriță tot din partea locului care , la rândul ei, îi cere același lucru, siderată fiind la gândul că „Stâlpii cerului” nu s-au mai văzut pe aici prin părțile noastre din epoca megalitică”! Inteligență ascuțită de o spontaneitate ce-l cucerește pe sculptor, Fata mărturisește că pe ea o interesează esențialul, așa cum a înțeles că o pasăre de piatră zboară până nu se mai vede… La rugăminte fetei de a isprăvi Coloana, Brâncuși spune: „Cum s-o termin, dacă este fără sfârșit!” Spre cer oamenii nu pot zbura ca păsările, spre cer omul trebuie să urce cu picioarele și cu mâinile, cum fac copiii care se cațără pe coloană. Regretă că nu a putut s-o facă din piatră!
Domnișoara aduce în discuție mitul lui Dedalus, constructorul Labyrintului de sub Palatul lui Minos din Creta. „Cu ăsta aș fi vrut să mă iau la întrecere”, spune artistul, pătruns de convingerea depășirii oricărui model: „Vreau să trec dincolo de el și de grecii lui, de pelasgi, de egeeni, dincolo de India, Budha, Milarepa. Dacă vrei să te înalți, – nu cu aripi de șindrilă, ia-te la luptă cu materia, silește piatra să se înalțe la cer, uită-te la Coloană și pornește, înalță-te!” Abia acum Domnișoara realizează diferența dintre Labirintul de piatră al lui Dedalus și Coloana nesfârșită a lui Brâncuși, un fel de dans al esenței pe care încearcă să-l sugereze ritmica-i înălțare.
Următorul act se petrece pe la sfârșitul lui noiembrie 1937, când un grup de tineri poeți din Tg.-Jiu trebuie să facă față infatuării unui confrate bucureștean, gelos oarecum pe sentimentul de „mândrie locală” asumat de tinerii condeieri. Pe când unul dintre aceștia scrie aproape în transă poemul Privind Coloana…, confratele din Capitală mărturisește că pe el îl preocupă „estetica poemului într-un vers”. Să fie oare acesta însuși Ion Pillat (1891-1945), care în 1936 publicase volumul Poeme într-un vers?!
4.Matei Calinescu, Mircea Eliade si Virgil Nemoianu -    Paris,1978.La inaugurarea Coloanei participă gazetari români și străini de la diferite agenții de presă, invitați, un numeros public. La întrebarea de ce a optat pentru acest amplasament (pe locul numit «târgul de fân»), sculptorul spune că în Grădina publică sunt arbori, pomi, cum s-o privești printre arbori! Nu merge nici la Paris, nici la New York – Coloana „e făcută numai pentru locurile astea”! Coloana „pornește de-aici din ciment și se înalță din oțel”(sic!), iar drumul spre Cer e greu, căci nu zbori ca păsările, ci trebuie să urci cu mâinile și picioarele… „Orice urcuș e greu”, cerând muncă asiduă, trudă, renunțare… La replica Domnișoarei că ar putea asemăna cu Turnul lui Babel, Brâncuși dezminte și acest mit biblic: „Eu cu Turnul lui Babel nu vreau să am nimic de-a face!”
Dialogul artistului cu plăcuta și isteața interlocutoare este unul vivace, spiritualizat, mărturisitor chiar, de aici impresia că personajul feminin este construit ca o replică a condiției și curiozității mundane la avânturile artistului. Scena ne amintește, desigur, și de spiritualele prezențe feminine din atelierul parizian, pe care însuși artistul le integra în atmosfera fascinantă a „pietrelor” ale.
Ultimul act se petrece după 20 de ani, mai exact în primăvara lui 1957, cu puține zile înainte de obștescul sfârșit, având drept cadru același platou din marginea orașului Târgu-Jiu (să precizăm din capul locului că, plecând din Târgu-Jiu la 20 septembrie 1938, indignat de amânarea sine die a inaugurării ansamblului, Brâncuși nu mai avea să revină în țara natală până la moartea sa din 16 martie 1957).
Bătrân și bolnav, artistul vine în țară să-și mai vadă o dată Coloana (între timp căzuse în dizgrația regimului proletcultist și însăși Coloana fusese supusă unei nesăbuite încercări de demolare!). Scurta sa spovedanie e de-a dreptul testamentară: „Merg pe 82 de ani. Am îmbătrânit!” Ar fi vrut să meargă mai întâi la Hobița, dar a venit aici ca să mai privească pentru ultima dată Coloana cu vârful în cerul necuprins. Nu a mai văzut-o din 1938, privind-o doar într-o fotografie… Doctorii ar fi dorit să-l interneze într-o clinică, însă credința în puterile taumaturgice ale artei este profund lăuntrică și de neclintit: „Aduceți-mi Coloana și până mâine dimineață n-am murit!”
Un nou motiv revine în discuția cu Domnișoara: Monumentul din Indor, despre care i se cer insistent date: „Când voi avea macheta, n-am să vă mai obosesc explicându-vă!” Incitat să dezvăluie cât mai mult din proiectul indian, din metafizica Templului proiectat, Brâncuși afirmă: „Ceea ce vroiam să fac eu în Indor nu se poate face! 20 de ani am urmărit o himeră!” El rămâne convins de reușita operei de la Tg-Jiu: „Coloana nesfârșită este opera mea cea mai însemnată. După Coloană nu mai aveam dreptul să încerc altceva. Numai tăcera mai poate avea un sens.”
La 16 mai 1970, scriitorul consemna în Jurnalul său gândul asiduu ce l-a urmărit în scrierea acestei piese: „De la început am voit ca personajul meu principal să fie Coloana. Totul ar trebui să se petreacă în jurul ei, din cauza ei, pentru ea”. (Mircea Handoca – Mircea Eliade, cîteva ipostaze ale unei personalităţi proteice, Editura Minerva, Bucureşti, 1992).
1.Emil Cioran, Eugen Ionescu LÖi Mircea Eliade, la  Paris.Piesa este, în general, prin cele trei «acte» itinerante, un omagiu adus marelui artist, a cărui glorie în ultimele două decenii urca la apogeu… Dar, dincolo de acest sentiment omagial, dramatizarea lui Mircea Eliade aduce în scenă «fapta» și mărturisirea unui demiurg, care și-a creat propriu-i drum în artă instituind o nouă metafizică a esențelor, dincolo de mitologiile descriptiv-figurative și imanentiste. Celui ce-i repugnau «biftecurile» renascentiste davinciene, nu-i puteau, desigur, sta ca model nici Labirintul lui Dedalus, nici Turnul lui Babel. Arta lui instituie o nouă religie, aceea a căutării profunzimilor și esențelor, a eliberării spiritului din determinări. Momentul de vârf îl constituie Trilogia sculpturală de la Târgu-Jiu, chintesență a artei sale, după care „numai tăcerea ar mai putea avea un sens”…
Acesta este tâlcul piesei lui Mircea Eliade, cercetătorul care l-a înțeles destul de bine pe autorul Coloanei și Păsărilor în studiul Brâncuși și mitologiile (1967). Istoric al religiilor și estetician mitolog, Mircea Eliade considera un paradox adevărul că Brâncuși și-ar fi găsit sursa inspirației „românești”după întâlnirea lui cu unele creații „primitive” și arhaice… „Operele lui Brâncuși – observa eseistul – sunt solidare cu universul de forme plastice și ale mitologiei românești”. Mitologul vrea să spună că, de fapt, în deplin acord cu o mai veche idee din filosofia platoniciană, „influențele” (ea sunt: întâlnirea cu „avangarda parisiană” sau „arta africană”) ar fi suscitat o anume anamneză, „conducând neapărat la o auto-descoperire”.
Sursele primordiale ale artei brâncușiene vin de departe din preistorie, din paleoliticul inferior și din neolitic, de aici impresia că operele sale „par solidare creațiilor artistice

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

preistorice, țărănești sau etnografice”. Trăind acele „reverii ale materiei”, Brâncuși oficia un act de „hierofanie”, făcând piatra „să cânte” și „să vorbească”… Un fel de descensus ad inferos, de imersiune în abisalitate și lumea profunzimilor. De aici „secretul” căutării/ intuirii surselor primordiale… Astel, timp de 19 ani – observă Mircea Eliade – artistul a lucrat la Coloana fără sfârșit (1918-1937) și 28 de ani la ciclul Păsărilor (1912-1940).
Savantul nu exclude semnificația unui „motiv folcloric românesc” în Coloana fără sfârșit, însă aceasta „prelungește o temă mitologică atestată încă din preistorie” și destul de răspândită pe mapamond. Coloana Cerului sprijină bolta cerească, fiind un axis mundi. Simbolismul acesteia este complex și trimite la acele credințe caracteristice culturilor megalitice (mileniile IV-III î. Ch.), răspândindu-se „dincolo de frontierele culturii megalitice”.
Reprezentând o credință arhaică, precreștină, Coloana Cerului „a fost destul de devreme creștinizată”, regăsindu-se în ritualistica de Crăciun a colindelor.
Imaginea Coloanei (în forma ei romboidală de «copac ceresc») l-a obsedat, încă din copilărie, întrucât ea se integra simbolismului ascensiunii, zborului, transcendenței, al comunicării cu cerul. Nu o obsesie ascensională către un cer al cosmogoniilor arhaice și primitive, ci una a zborului într-un spațiu nesfârșit («fără sfârșit»), bazată pe experiența extatică a libertății absolute.
Este același spațiu – observă Mircea Eliade – în care își iau zborul Păsările, o ascensiune extatică, lipsită de caracter „mistic” („beatitudinea uitată a unei existențe eliberată de orice sistem de condiționare”). Cuvinte definitorii ce amintesc de o esențializată mărturisire a sculptorului, cu valoare desigur programatică. O profesiune de credință ce încununează întreaga Operă: „Toată viața am căutat numai esența zborului… Zborul, ce fericire!”
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here