Scriitorii, ziditori de cuvinte, șlefuiesc cu meticulozitate și măiestrie, fiecare în funcție de talentul său, materialul brut al limbajului comun, explorează intensiv resursele expresive ale cuvintelor, pentru a comunica mesajul artistic. Pentru aceasta, apelează la toate resursele vocabularului atât de variat: cuvinte populare, regionale, familiare, arhaice, argotice, de jargon, expresive, poetice. Prin urmare, cuvintele îndeplinesc și o funcție artistică, estetică, atunci când acestea sunt aduse din „starea lor naturală într-o stare de graţie” (Lucian Blaga).
Lucian Blaga afirmă că poetul este un „mântuitor al cuvintelor, nu mânuitor.” Poeții „Vorbind sunt muți. Prin evii ce se nasc și mor,/ cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult./ Adânc, prin semințiile ce apar și-apun,/ pe drumul inimii mereu ei vin și trec./ Prin sunet și cuvânt s-ar despărți, se-ntrec./ Îşi sunt asemenea prin ceea nu spun./ Ei tac ca roua. Ca sămânța. Ca un dor./ Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,/ și-apoi sub cântecul privighetorilor,/izvor se fac în rariște, izvor sonor./” (Lucian Blaga – „Poeții”). Sunt versurile lui Lucian Blaga, cel care suferea „de prea mult suflet”, dar și de talent.
Limbajul poetic eminescian urmărea „Cuvântul ce exprimă adevărul” și „ A turna în formă nouă limba veche și înțeleaptă.”
Limbajul artistic al lui Mihail Sadoveanu reprezintă cea mai întinsă și mai profundă prelucrare a vorbirii obșteşti de la Eminescu încoace. Poeții sunt în eternă căutare de ,,cuvinte potrivite”, purtătoare de fiori lirici, în stare să emoționeze.
Pentru Tudor Arghezi, artistul, este miracolul suprem (,,Miracolul suprem: cuvântul, cu diviziunea lui: limba”). Primordialitatea cuvântului este o idee care-l frământă pe poet: „Era, șoptește cartea, la început Cuvântul,/Purtându-se pe ape, ca negură, răzleț.” ( „Cântare omului”). Totuși poetul refuză să creadă posibilitatea existenței divinității în Cuvânt: „o mie de neamuri, plecate, domoale,/ Te caută-n ceruri, în vis, în pământ./ Ascuns te-au găsit în Cuvânt./ Sfărâmă: cuvinte goale!”
Atitudinea lui Tudor Arghezi față de cuvânt a fost exprimată în „Tablete de cronicar” („Scrisoare cu tibișirul”), în „Despre arta literară” și în artele poetice. În arta sa poetică, „Rugă de seară”, poetul se referă la puterea cuvântului și a limbii: „Să-mi fie verbul limbă/ De flăcări ce distrug…./ Cuvântul meu să fie plug”. Arta argheziană cuprinde și alte zone decât ale frumosului, răspunde într-un fel profesiunii de credință a scriitorilor francezi Victor Hugo, Baudelaire și Flaubert. Victor Hugo, referindu-se la „republica vocabularului”, exclamă: „Printre cuvinte nu sunt nici nobili, nici plebei”.
Baudelaire: „E un miraculos privilegiu al artei, că oribilul artistic exprimat devine frumusețe și că durerea ritmată și cadențată umple spiritul cu bucurie liniștită”. Flaubert: „….. așa-i și cu poezia, s-o extragem de pretutindeni, căci ea sălășluiește în toate și peste tot!”. Urâtul, trivialul, oribilul devin „obiecte poetice” și în arta argheziană, prin așa-zisa „estetică a urâtului”. Pentru aceasta, poetul folosește „Vorbe în halate de mătase și hermină, încălțate cu botine de catifea cusute cu aur, dar și cuvinte cu râie”. „Reabilitarea cuvintelor aparent vulgare sau ridicarea lor la octavă și armonie, spune Arghezi, incubă datorie peniței. Pagină albă, de foaie de ivoriu are harul să ia din periferie și port, din cârciumi și pușcărie, și de la vizitii strigăte triviale și limbajul și să le dea cel puțin tot atâta noblețe cât vorbelor în halate de mătase și în hermină, încălțate cu botine de catifea, cusute cu aur.” („Lumea veche”). Lexicul arghezian este variat: cuvinte populare, arhaice, regionalisme, cuvinte din limbajul sacru, de jargon, argotice, triviale etc. Un procedeu specific arghezian constă în materializarea lumii abstracte și dematerializarea celei concrete: „M-a posedat intenția de a împrumuta vorbelor însușiri materiale, așa încât unele să supere pupila prin scânteiri, altele să fie pipăibile.” Despre polarizarea lexicală prin diferențiere și dezvoltare în direcții deosebite a sensurilor, e suficient să exemplificăm cu fragment din tableta „Scrisoare cu tibișirul”, 1924: „Un cuvânt numește, alt cuvânt îl pune în mișcare, un alt cuvânt îi aduce lumină. Un cuvânt cântărește un miligram și alt cuvânt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui și înecat în patru silabe. Cuvinte lungi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele și cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă și alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea, te otrăvesc ca bureții sau te adapă cu roua trandafirie.” Violențele de limbaj, prezente în „Flori de mucigai”, capătă amploare și forță în pamfletele sale, „arta de a spurca frumos”. Despre efortul chinuitor pentru transformarea radicală, înnoitoare a limbajului poetic, acest alchimist al cuvântului ne-a lăsat numeroase mărturisiri, ca nimeni altul, în „Despre arta literară”: „Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele. Am căutat să le supun și din materia lor plastică, să modelez, după gând și simțire, un vestmânt nou pentru idee, pentru sentiment. Numai Dumnezeu știe câte gânduri, câte elanuri și prezențe trec și se sting în zarea dintre condei și călimară. Simțirea are o întindere și o adâncime uneori cu neputință de îmbrăcat strâns în zale de cuvinte. Am uitat șirul anilor de când le tot potrivesc.” În concluzie, spune Arghezi, în „Scrisoare ca tibișorul”: „Niciun meșteșug nu este mai frumos și mai bogat, mai dureros și mai gingaș totodată ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor.”
Pentru Arghezi, cuvântul rămâne un „miracol suprem”, iar limba una „Din taine”, poezie publicată în volumul „Cântare omului”. Limba, ca „taină” și minune, stârnește admirația „potrivitorului” de cuvinte, pentru poet, este o „Făptură de cuvinte din grai sunat și mută”, „e înger”, „e mireasmă”.
Există unele similitudini între Tudor Arghezi și Nichita Stănescu. Lirica lor reprezintă un salt revoluționar artistic, se înrudesc prin „materialitatea și corporalitatea percepției”, prin poetizarea realului și prin atitudinea față de cuvânt, prin reforma radicală înfăptuită de cei doi poeți, în sfera vocabularului.
În primul rând, Nichita Stănescu respinge acceptarea cuvântului ca semn, spre deosebire de Arghezi sau Blaga, care concepeau cuvântul cu sens de sine stătător. ,,Cuvântul și necuvântul” reprezintă o temă a liricii stănesciene: „Cântec”, „Poveste sentimentală”, „Ars poetica”, „Ritual”, „Foamea de cuvinte”, „Împotriva cuvintelor”, „A inventa o floare”, „Necuvinte”, „Daimonul meu către mine”, „După întoarcere”, „Plus unu mai puțin” etc.
Pe lângă revelarea propriei existențe („a fi”), un alt miracol este vorbirea îndrăgostiților, cuvintele devin instrumente dure ce despică în două roca: „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase ca niște dălți ce despart/ fluviul rece în delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt.” În „Poveste sentimentală”, miracolul sentimentului este strâns legat de cel al cuvântului, cuvintele capătă atribute materiale, au mișcare, greutate, energie proprie formând un adevărat vârtej: „Numai cuvintele zburau între noi/ înainte și înapoi/ Vârtejul lor putea fi aproape zărit/ Cuvintele se roteau, se roteau între noi,/ înainte și înapoi”. „Daimonul” poetului îl va sfătui „să se schimbe în cuvinte”. Daimonul insistă irevocabil: „Schimbă-te în cuvinte precum îți zic!”Cuvântul „nu se întrupează”, ci ,,se destrupează”. „E vinovat cuvântul sunt/ că sunt.” „Cuvântez, deci exist” („După întoarcere”). Se observă identificarea poetului cu verbul: „Rupeți deci cuvântul, este trupul meu/ sânge poate va și curge din silabă”. Cuvintele există în lucruri și pot deveni lucruri: „Rămâne până la urmă cuvântul,/ ultimul în străfundul obiectului./ În străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt” („Foamea de cuvinte”). „Cuvintele/ nu au loc decât în central lucrurilor,/numai înconjurate de lucruri” („Împotriva cuvintelor”). „Cuvintele – tristele/ jumătate timp, jumătate lucruri./” Cuvântul este „partea cea mai rezistentă a biologiei umane” („Cartea de recitire”). Prin urmare, cuvintele par a fi temporale și spațiale, iar sensul lor atemporal.
,,Necuvântul”, o metaforă, este de fapt în accepția poetică stănesciană, cuvântul poetic, verbul. „Vom socoti fiziologia poeziei ca un fenomen prepoetic, având ca scop cuvântul văzut ca vehicul al unei tensiuni de conștiință nenoțională.” („Respirări”)
„Visez acel laser lingvistic/ care să taie realitatea de dinainte, care să topească și să străbată/ prin aura lucrurilor”. Avem de-a face cu o dublare metaforică, necuvântul fiind închipuit ca un „laser lingvistic”, prin urmare, actul poetic („necuvântul”) este imaginat ca o provocare asupra realității semantice. În lirica românească, Nichita Stănescu întronează o nouă „Ordine a cuvintelor”. Iată ce declară acest magician al cuvintelor: „Dacă materia are timp, cuvântul are eternitate, dacă materia este simultană numai cu secunda, cuvântul este simultan cu orice, oricând. Umbra vieții mele sunt cuvintele mele” („ Războiul cuvintelor”). Cuvântul, ca principal liant social, este materialul de construcție al limbii; bogăția unei limbi este direct legată de bogăția și diversitatea lexicului, progresul unei societăți se oglindește, în primul rând, în vocabular (Antoine Meillet: „Orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizație.” Deosebirile cele mai evidente dintre stilurile funcționale sunt, înainte de toate, de ordin lexical, procesul de însușire a vocabularului este mult mai dificil decât însușirea regulilor gramaticale. „Un nou mod de a gândi (de a oglindi universul) atrage după sine nu un vocabular nou, ci un chip inedit de a descoperi valența cuvintelor” (George Călinescu).
Important este să prețuim cuvintele care zidesc, nu pe cele care distrug, să rostim cuvinte aducătoare de pace, de liniște, nu aducătoare de zavistnicie, discordie, de războaie, să avem în vedere spusele lui Jean-Paul Sartre: „Cuvintele sunt pistoale încărcate”.
Relevante pentru semnificațiile profunde ce le conțin sunt îndemnurile stipulate în Talmud, carte religioasă la evrei care conține interpretarea scolastică a Vechiului Testament sub raport religios, literar și istoric, în spiritul religiei mozaice: „Fii atent la gândurile tale,/ Pentru că ele vor fi cuvinte!/ Fii atent la cuvintele tale,/ Pentru că ele vor fi fapte!/ Fii atent la faptele tale,/ Pentru că ele vor fi obiceiuri!/ Fii atent la obiceiurile tale, / Pentru că ele vor fi caracterul tău!/ Fii atent la caracterul tău,/ Pentru că el va fi destinul tău!”
Constantin E. Ungureanu
