„Miracolul suprem: cuvântul, cu diviziunea lui: limba”(I)

711

Conform mitologiei biblice, „Cuvântul este o creație divină.” În primul verset din Sfânta Evanghelie cea după Ioan, se menționează: „La început era cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” „Cuvântul întrupat este o ființă cu Tatăl.”
În „Necuvinte”, strofa a II-a, pentru Nichita Stănescu, cuvântul căutat este însuși Cuvântul cel dintâi de la „începutul lumilor lumii”: „Acel cuvânt îl visez/ care a fost la-nceputul lumilor lumii/ plutind prin întuneric și despărțind/ apele de lumină.”
Și Tudor Arghezi se întreabă: „Într-adevăr pribeagă ce-a fost întâi și-ntâi,/ El omul? El, Cuvântul?” Așadar, Cuvântul este considerat prima manifestare divină, preexistând Facerii lumii.
Filosoful atomist grec, Democrit, reprezentant al materialismului, în antichitate, cel care a afirmat că ,,Omul …., o lume în mic”(„Omul, un mic univers”), e și autorul apoftegmei „Cuvântul este umbra faptei”, adică acordă o înaltă prețuire faptei, acțiunii. De asemenea, Goethe, în „Faust”, actul I, prin doctul magician, schimbă vorba evanghelistului Ioan: „Stă scris: La început a fost cuvântul. Cuvântul? Nu pot să-l prețuiesc așa de mult!” Și încheie pasajul declarând: „M-ajută duhul și-mi dă sfat./ La început voi pune Fapta” Tot Goethe spunea: „Cuvintele sunt imaginea sufletului.”
În filosofia greacă, logosul a însemnat nu numai cuvântul, fraza, discursul, dar și rațiunea, inteligența: „Una din numeroasele semnificații ale logosului, întâlnită la ,,naturfilosofi”(Anaxagoras, Democrit, Xenofan) și la sofiști (Protagoras, Gorgias), nu reține numai aspectul verbal al cuvântului, ci îl desemnează drept purtătorul unității indisolubile dintre gândire și limbă. În „Sofistul”, Platon definea logosul ca fiind „Curentul care pleacă din suflet și trece prin gura care îl rostește.” Pentru conştiința mitologică nu era proprie dihotomia dintre cuvânt și realitatea obiectivă, dimpotrivă, semnificatul și semnificantul erau văzute într-o unitate nemijlocită, indisolubilă. Cuvântul provine din latinescul „conventum” (înțelegere); conventus (adunare, întrunire). Are ca sinonime: „vorbă”, „vocabulă” (fr. vocable), „lexem” (,,semantem”). Poetic, se mai întrebuințează și „verb”, cu sensul de cuvânt, mijloc de exprimare, limbaj. În „Dicționarul de terminologie lingvistică”, cuvântul este definit astfel: „o unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală; unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi.” Cu toate acestea, nu toate cuvintele reprezintă un complex sonor. Există cuvinte formate dintr-un singur sunet. Sunt cuvinte cu conținut noțional: substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele. Cuvinte fără conținut noțional: unele cu o semnificație gramaticală (articolul), altele cu o semnificație lexicală abstractă și slabă (prepoziția, conjuncţia), fie cu o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale, ori de evocare a sunetelor și a zgomotelor (interjecția). Cuvintele pot fi: moștenite sau împrumutate, creații pe teren propriu, prin derivare; arhaice și neologice; regionale, populare, literare, familiare, uzuale, livrești, argotice, de jargon; expresive, poetice, tehnice; flexibile și neflexibile; monosemantice și polisemantice; monosilabice, bisilabice, trisilabice, pentasilabice, polisilabice; atestate și neatestate; concrete și abstracte; pozitive și negative; corelative și incidente; cu sau fără funcție sintactică. Reținem două funcții fundamentale ale cuvântului: de comunicare, cuvântul fiind cel mai mic segment semnificativ în fluxul vorbirii într-o limbă; de denominație (denumire) a lucrurilor, a ființelor sau a fenomenelor. Prin generalizare, cuvântul constituie o formă de fixare a cunoștințelor despre diferite clase de obiecte obținute în practica social-istorică. După cum se știe, lexicul sau vocabularul este un principal compartiment al unei limbi la care se adaugă cel fonetic și cel gramatical. Toate acestea, solidare între ele, alcătuiesc sistemul limbii, „un Proteu cu mii de feţe”, cum afirma lingvistul român Alexandru Philippide. Prin limbă, ca sistem complex, este posibilă comunicarea între un emițător și unul sau mai mulți receptori. Născută pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba este legătura cu viața, prin ea comunicăm cu semenii noştri, ne transmitem reciproc gândurile, cunoștințele, sentimentele, întreaga noastră experiență, limba este principala cale de transmitere a culturii umane. Prea puțin medităm cât de important este să știm să mânuim acest instrument de mare preț, poate cel mai mare dar al umanității, ca să nu devină o armă periculoasă. Este bine să ne amintim, pentru tâlcul și adevărul, ascunse în rostirea lor, de celebrele vorbe ale legendarului şi înțeleptului Esop, referitoare la limbă: „Oare ce iaste mai dulce pe lume decât limba ori de prieteșug, ori de rugăminte, ori de dragoste, de vândut și de cumpărat și de toate veseliile şi tocmelele, de la întrebări de sănătate și de spășenie, căci cu limba pacea se tocmește, cetățile se zidesc și ce să mai zic pentru limbă, căci ea este înțelepția vieții noastre.” În același timp, spunea Esop: „Limba sparge cetăți mari din temelie, limba omoară, limba hulește, limba clevetește și pârăşte, limba jură strâmb și toate răutățile se fac din limbă.”
Cuvintele prin care comunicăm zilnic aduc satisfacție, dar și amărăciune, bună dispoziție, dar și întristare, produc admirație, dar și dispreț, prin cuvinte putem fi umiliți, dar, în același timp, alintați, complimentați. De aceea, e bine „Să aibi pururea cuvinte/ frumoase, dulci și cu minte,/ Nu vorbi-n gură ce-ți vine/ Până nu te gândești bine” (Anton Pann). Agresiunea verbală poate declanșa un infarct. Știința medicală a dovedit că, în creierul uman, cuvintele agresive pot dezvălui efecte neașteptate, urmate de reacții fiziologice. Când suntem agresați verbal, presiunea sângelui, ritmul respirației și tensiunea se modifică, practic tot organismul suferă. Terminațiile nervilor eliberează adrenalina. De aceea, este bine să folosim cuvinte tandre, mângâietoare, reverențioase și persuasive. Despre importanța mânuirii cu responsabilitate și înțelepciune a acestui instrument fundamental al limbii sunt relevante și „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”: „Cuvântul este ca vântul și pleacă și nu-l puteți opri, după ce-a ieșit din gura voastră și veți fi căindu-vă pentru cuvântul acela”. „Dacă mai înainte ați vorbit cuvinte cuminți și vrednice de laudă, mai târziu însă ați amestecat la ele vorbărie proastă, toate le-ați stricat și întru nimică să fie socotite le-ați făcut”.
Puterile nebănuite ale cuvintelor fac obiectul poeziei „Cuvântul”, de Alexandru Vlahuță: „Ca-n basme-i a cuvântului putere;/ El lumi aievea-ți face din păreri;/ Și chip etern din lumea care piere,/ Și iarăși azi din lumea cea de ieri./ El poate morții din pământ să-i cheme;/ Sub vraja lui atotputernic ești,/ Străbate în orice loc și-n orice vreme,/ Și mii de feluri de vieți trăiești./ Te-atinge doar, și tu biată clipă/ Ce tremuri între două veșnicii,/ Privești de sus a lumilor risipă,/ Și toat-a lor zădărnicie-o știi./Aprinde-n inimi ură sau iubire,/ De moarte, de viață-i dătător,/ Și neamuri poate-mpinge la pieire,/ Cum poate-aduce mântuirea lor.”
Rostirea cuvintelor este și în funcție de adevăr: „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Mihai Eminescu – „Criticilor mei”). Nu de puține ori, e posibil ca în spatele cuvintelor adulatoare, măgulitoare, să se ascundă ipocrizia, falsitatea, nesinceritatea. De cele mai multe ori, limbajul politic stă sub semnul disimulării și al manipulării. Demne de luat în seamă sunt notațiile critice ale francezului Vauvenragues, în „ Maxime și reflecții”: „E o greșeală pe care o săvârșesc cei mari crezând că pot împărți cu dărnicie, fără vreo urmare, cuvinte și făgăduieli; nu-i poți înșela multă vreme în privința intereselor lor și nimic nu le este mai odios decât să se știe păcăliți. Cei care au amăgit popoarele cu privire la vreun interes obștesc nu neglijeau interesele particulare. Când cunoști bine oamenii și vrei să-i pui în slujba planurilor tale, nu te bizui pe o momeală atât de neserioasă a discursurilor și a făgăduielilor.” Reflecțiile acestuia din secolul al XVIII-lea au deplină valabilitate și în zilele noastre, în realitatea românească de azi. „Cuvintele, scrie Rudyard Kipling, sunt, desigur, cel mai puternic drog folosit de omenire.” Marii dictatori ai lumii s-au folosit de puterea manipulatoare a cuvintelor pentru spălarea creierelor. Cuvintele îmbată precum băuturile tari, produc euforie.
Titu Maiorescu combate delirul verbal, logoreea, extazul, entuziasmul excesiv în „Beția de cuvinte”, un studiu de patologie literară. Să ne amintim de studiul „Oratori, retori și limbuți”, în care Titu Maiorescu vine cu precizarea: „Atât oratorul, cât și retorul și limbutul au darul vorbirii, dar oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situații publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorința de a trece de orator sau îngâmfarea erudiției sau încântarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca și el în vorbă oriunde și oricum. Pe orator îl stăpânește scopul, pe retor – deșertăciunea, pe guraliv-mâncărimea de limbă.” „Și astfel noi, publicul, am ajuns să simțim mai exact deosebirea valorilor parlamentare: ascultăm pe oratori, surâdem la retori și râdem de limbuți.” Cuvintele își au povestea lor legendară, viața cuvintelor este strâns legată de istoria poporului care le întrebuințează. Se adeveresc spusele lui Balzac: „Oamenii pot fi uciși, cuvintele – nu!” Va urma
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here