Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale

580

1850, 15 ianuarie. Se naşte la Botoşani Mihai Eminescu, al şaptelea copil din cei unsprezece ai lui Gheorghe Eminovici şi ai soţiei sale Raluca.
1858-1863: Studiază la Cernăuţi şcoala primară şi cursurile de la Ober Gymnasium, frecventează cursurile Facultăţii de Filozofie şi al Facultăţii de Drept la Universitatea din Viena (1869-1872), apoi cursurile Facultăţii de Filozofie din Berlin (1872-1874).
La debut (1866), poetul „îmbracă în doliu, frumoasa Bucovină”, atunci când „se stinse un luceafăr, o lumină, o dalbă stea”, acel „geniu-nalt şi mare” – Aron Pumnul.
Dar, „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină, munţii în lumină, văile în flori, stânce nalte, dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori…”
Tot atunci (1866), ar vrea…,,o floare, o floricică, o porumbiţă…. şoptind şoapte de amor” (De-aş avea….publicată în „Familia” lui Iosif Vulcan. „Familia” este singura revistă care găzduieşte scrierile lui Eminescu de la debut până la încheierea activităţii sale poetice -1883). După ce doreşte României un „mare viitor”, dar şi ca: „Fiii tăi trăiască numai în frăţie”, creează opere „nemuritoare”, universale, asemănătoare cu geniul şi numele său care scapă de noaptea uitării. „Poveşti” de iubire, scrisori (cinci), opere filosofice, în versuri şi proză, articole în presa vremii, dar şi alte creaţii de mare valoare îmbogăţesc opera sa.
Evocă, pe cea mai „dulce” dintre icoane, mama sa decedată în 1876, măcinată de cancer: „O, mamă, dulce mamă….”. la fel ca mulţi alţi poeţi, care pe „Cărări ce duc la moară-/Acolo, mamă, te zăresc /Pe tine-ntr-o căscioară” (G. Coşbuc).
Îşi completează capodopera cu „Luceafărul”, ce nu „cunoaşte moarte”, la fel „cum Eminescu va trăi cât veacurile”. „Luceafărul”a apărut în 1883, în „România Jună” din Viena. („…Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/…”probabil, pentru a se convinge cum e viaţa pe pământ şi cum sunt „muritorii”. Finalul, însă, este categoric: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Nu se putea o alegere mai fericită ca zi a Culturii Naţionale decât ziua în care s-a născut cel ce avea să poarte numele nemuririi: Mihai Eminescu. Pentru că Eminescu se confundă cu însăşi evoluţia culturii româneşti. Eminescu a avut conştiinţa că o cultură nu se clădeşte decât prin acumulări, printr-o permanentă sporire a ceea ce s-a împlinit mai înainte, prin contribuţia înaintaşilor. Văzând aşa departe, mintea sa genială uneşte mitul, natura, istoria.
1889, 15 iunie. Încetează din viaţă la Institutul ,,Caritatea” şi este înmormântat în Cimitiru Bellu.
„El Moldovei îi e fiu/ Şi Munteniei nepot/ L-a-nfiat întreg Ardealul/ Eminescu-i peste tot….”
(A. Păunescu)
,,Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte-o stea va veşteji pe cer în depărtări, până ce acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. (G. Călinescu)
Sunt sigur că în 15 ianuarie, iubitorii de cultură, de poezie, de frumos vor relata, în detaliu viaţa şi opera poetului, dar şi a altor poeţi şi oameni de cultură care au înnobilat, prin operele, limba română.
Sper ca şi mass-media să aloce mai mult timp pentru emisiuni culturale, pentru educaţie şi cultură, în general!
Romulus Modoran

1 COMENTARIU

  1. Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat:
    „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.”
    Eminescu a fost unul dintre ei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here