Mihai Eminescu – Simbolul Culturii Naţionale! – Mihai Eminescu şi credinţa lui sinceră în DUMNEZEU!

402

Abordarea unei asemenea teme presupune o aprofundare a personalităţii totale a geniului poeziei româneşti şi universale, cel pe care Constantin Noica l-a numit «omul deplin al culturii române», pentru că publicistul, gazetarul sau eseistul incisiv în slovă şi strălucitor în expresivitate, nu sunt cu nimic mai prejos de magia versului eminescian, iar, tot ceea ce a scris Poetul constituie un întreg ansamblu de principii de viaţă, de scopuri bine chibzuite, mai ales că marea sa înţelepciune nu a trecut niciodată pe lângă moralitate şi rigoare, adevăr şi realitate! În întreaga sa activitate publicistică, Eminescu a fost un condeier înzestrat şi polivalent, iar, acest lucru îl spune marele său biograf, comentator şi admirator, Perpessicius, care într-un număr al Revistei «Manuscriptum», din anul 1979, spunea: «Nici una din problemele politice, sociale şi economice care dirijează viaţa unui popor, nu i-a fost absentă, şi nimeni n-a adus în judecarea lor o viziune mai adâncă, mai profetică, mai actuală», pentru că Eminescu avea «Credinţa în trăinicia poporului român» (10 februarie 1878), prin mărturisiri sincere făcute la lumina credinţei în Dumnezeu şi a credinţei în mai binele naţiei căreia îi aparţine şi pe care o înnobilează cu întreaga sa creaţie.

,,Biografia Fiului Lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”!
Atunci când se referă la sfânta credinţă în Dumnezeu, Mihai Eminescu spune următoarele: ,,Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec, le- au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului Lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă” (Ziarul «Timpul», 12 aprilie 1881). Parcă subliniind aprecierea marelui nostru Poet, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, arată că «Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe cruce din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii făcătoare de viaţă», iar, la această menţiune, să adăugăm şi faptul că eminescologul cercetător, Nae Georgescu, aminteşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Mihai Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Mai exact, e vorba despre faptul că în de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ, de Sărbătoarea «Sfinţilor Mihail şi Gavriil», deci, de ziua numelui său, Poetul a solicitat ca să fie spovedit şi împărtăşit de către preot, iar, din consemnarea preotului în legătură cu acest moment semnificativ, reţinem următoarele: «În ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la Mănăstirea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: ,,Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă «Lumină lină»! Iar a doua zi…”, pentru că de aici textul se întrerupe deoarece următoarea pagină a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul, s-a pierdut. Cu toate acestea, rămân vii reverberaţiile poetice din sonetul «Răsai asupra mea», din anul 1879, inserată în manuscrisul cunoscutei «Rugăciuni»: ,,Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”, mai ales că în momentul în care suntem conştienţi de faptul că Iisus este Dumnezeu pe pământ şi om în cer, aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, de bună seamă, putem înţelege că Eminescu este mărturisitor şi rugător pe pământ şi Luceafăr în cer!

,,Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării Lui Dumnezeu”!
Ca o confirmare a aprecierii că putem vorbi, fără teama de a greşi, despre Eminescu şi credinţa lui sinceră în DUMNEZEU, să mai reţinem şi faptul la un moment dat, mai exact, în iunie 1883, Eminescu şi-ar fi exprimat dorinţa sinceră de a se călugări, lucru pe care l-a mărturisit în perioada tensionată şi în multe privinţe epuizantă legată de activitatea sa la Ziarul «Timpul». Deci, aşa cum am amintit, din luna iunie 1883, când, după mărturisirea sa ,,eram stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu şi Simţion căutau pe ascuns ca să pună la cale o viitoare internare «salvatoare» (sic??!!) a lui Eminescu, Titu Maiorescu nota următoarele cuvinte referitoare la intenţia poetului: «Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti», deci, la o mănăstire din jurul Bucureştiului, pentru că dorea avantajul de a fi mai aproape de marele centru cultural al ţării! Dorinţa Poetului de a se călugări a mărturisit-o şi lui Zamfir C. Arbore, un condeier şi un confrate de la Ziarul «Românul», în anul 1882, când Maiorescu nu-i «descoperise», încă, semnele bolilor de care era suspectat, când Poetul spune: ,,Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la «Românul», eu de la «Timpul», şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ“, îi spunea poetul confratelui său. În anul 1884, Eminescu reia gândul «salvării sale prin călugărire», precizarea fiind, totuşi, desprinsă dintr-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, dar, de fapt, menţiunea fiind atribuită şi reţinută pe seama nebuniei Poetului şi luată drept o glumă…nebunească! Faptul că nici vorbă să fie glumă nebunească o asemenea dorinţă, cu atât mai puţin un semn al alienării Poetului, ne-o dovedeşte exemplul eroilor săi din «Sărmanul Dionis», «Cezara», «Povestea magului călător în stele», eroi care ilustrează imaginea cea mai relevantă, aceea a călugărului! Chiar demn de apreciat rămâne şi faptul că în 1909, la 20 de ani de la moartea Poetului, criticul Corneliu Botez, cel care a avut initiaţiva omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi, în lucrarea sa, «Omagiu lui Eminescu», scria despre Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, că: «…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul, cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict», iar Nae Georgescu, un alt critic şi biograf al poetului, aminteşte şi el că «tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă» şi chiar «că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Eminescu a locuit un timp», ceea ce demonstrează cu prisosinţă că vorbim despre educaţia Poetului Mihai Eminescu în spiritul moralei credinţei creştine, dar, mai ales, acest lucru ne arată modul în care trebuie spus adevărul despre climatul duhovnicesc din familia Eminovici, unde însuşi Poetul a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi cu deosebit respect, toţi membrii familiei fiind asemeni unor buni creştini. Iar, ca să nu fie nici o urmă de îndoială privitoare la simbioza legăturii lui Mihai Eminescu şi credinţa lui sinceră în DUMNEZEU, să reţinem, în final, ceea ce însuşi «Poetul nepereche» o spune destul de clar: ,,Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării Lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu Creatorul vede totul, aude totul şi este peste tot, ceea ce Îl ţine foarte aproape de sufletul nostru care nu trebuie să risipească timpul, ci, să-l îndrepte către ,,Ştirea Lui Dumnezeu”, cum ne spune Poetul Mihai Eminescu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here