Se cunoaşte faptul că în noiembrie 1877, Eminescu pleacă de la Iaşi pentru a ajunge la Bucureşti, unde-şi va desfăşura activitatea ca redactor la Ziarul «Timpul», publicaţia de frunte a Partidului Conservator, în paginile căreia debutează la 24 noiembrie 1877 cu articolul «Bălcescu şi urmaşii săi», realizând o pledoarie în susţinerea spiritului patriotic, poate o chintesenţă a gândirii lui social-politice. Acestui domeniu, Eminescu i-a acordat o atenţie deosebită, fără a neglija, însă, activitatea poetică, deoarece a considerat că merită să fie apreciată şi susţinută activitatea publicistică destinată emancipării neamului românesc şi apărării memoriei acestuia, dovedind cu prisosinţă că patriotismul a rămas calitatea lui definitorie în planul vieţii sociale. Un fervent şi neabătut spirit naţionalist, Eminescu s-a expus unor nenumărate riscuri care îi puneau în primejdie integritatea fizică! În opinia unor critici, evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social şi publicistic a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene, iar Eminescu, care ştia că trăieşte în România, un stat european, denumit astfel, încă din anul 1862, a remarcat faptul că puterile europene preferau sintagma «Principatele Române Unite», atunci când se făcea referire la tânărul stat român, mai ales că România, nu fusese invitată acolo ca o țară învingătoare în războiul anti-otoman şi nici nu fusese tratată ca atare. Ca urmare, Eminescu a adoptat o atitudine vehementă împotriva modificării Constituției, aşa cum dictau marile puteri europene, ceea ce a condus la concluzia că ideile sale pot fi dăunătoare, inclusiv pentru că sunt conservatori.
Eminescu exprima şi viziunea Societăţii «Carpaţii», promovând idealul proiectului etno-politico-statal pe care îl avea în sufletul său
Pentru a sublinia faptul că jertfa constituie dovada emancipării neamului românesc, poetul publică la 1 septembrie 1879 în Revista «Convorbiri literare» poezia sugestiv intitulată: «Rugăciunea unui dac», dând viaţă unui personaj care nu doar că exprimă străvechimea neamului nostru românesc, dar, simbolizează în spirit zalmoxian şi îndemnul de a ne închina Tatălui Ceresc, numit «Părinte», Cel care a dat «suflet zeilor» şi «fericire lumii», pe care-l numea «izvorul de mântuire al omenirii» şi-l considera «moartea morții şi învierea vieții», mai ales că în viziunea Poetului nostru naţional, «dacul» poartă în firea sa «vinovăţia» majoră că n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o, şi cere să plătească prin jertfa sa intrarea în «vecinicul repaos» pentru această «vinovăţie» asumată. Hotărât lucru, Eminescu exprima şi viziunea Societăţii «Carpaţii», promovând idealul proiectului etno-politico-statal pe care îl avea în sufletul său, prin invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca justițiar al nației româneşti. Cu acest scop, el a pregătit ultima variantă din cunoscuta poezie «Doina», pentru a fi citită la o ceremonie publică, dar, unii dintre politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, invocând faptul că festivitățile au fost onorate de prezența regelui Carol I, au transformat momentul, pe neaşteptate, într-o preamărire a guvernanţilor vremii, cum se întâmplă şi astăzi de multe ori, iar incitările la luarea prin forță a «provinciilor surori» ocupate de către Imperiul Austro-Ungar, ca şi omisiunea de a fi amintită Basarabia între «provinciile surori» care trebuiau eliberate, pe fondul unot dispute între conservatori şi liberali în privința interesului românesc, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi a faptelor necesare, iar în acest fel se explică absenţa lui Eminescu la solemnitatea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, pentru că nici nu a prezentat poezia «Doina», la acea manifestare public. De fapt, Poezia «Doina», Poetul a prezentat-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedința Societății literare «Junimea», ținută în casa lui Iacob Negruzzi. De remarcat este faptul că în mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv a fost interpretat ca provocare directă şi a însemnat un pretext pentru a proba Europei «pericolul iredentismului românesc», la care Imperiul Austro-Ungar făcea mereu referire. În acelaşi sens, autoritățile țariste au dat o replică simbolică la acțiunea desfăşurată la Iaşi, lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala «guberniei Basarabia», anume, statuia țarului Alexandru al II-lea, cel care răpise județele Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României, precum şi bustul poetului rus A.S. Puşkin, iar, prin aceasta, Ţarul Rusiei a ținut să exprime public faptul că nu era dispus ca să cedeze Basarabia! Agresivitatea cu care cele două imperii au reacționat față de momentul respectiv, promovat în spiritul Societăţii «Carpaţii», simțind că puterea politică de atunci pregătea o acțiune de lichidare prin forță a societății, toate acestea l-au convins pe Eminescu că România era înconjurată de duşmani cărora nu le putea rezista decât prin inteligență politică, simț strategic şi efort național, nutrind speranţa că ideea unirii politice a tuturor românilor, în acel moment, putea fi periculoasă şi nepractică, dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii vecine.
Eminescu arăta că România este «o țară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini»
Eminescu a tras un semnal de alarmă în paginile ziarului «Timpul», arătând că România este «o țară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini», iar ideea de a uni prin luptă Basarabia, Banatul, Bucovina şi Transilvania, «pentru moment e respinsă de toți oamenii politici şi chiar de patrioții înțelepți», dar, cu toate acestea, marele Poet şi publicist s-a simțit dator să recunoască faptul că «Dacia Mare» exista doar în subconştientul colectiv şi că «avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători», fiindcă planul de a acționa în forță pentru refacerea «Daciei Mari» era nerealist, iar în contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat! Replica în forţă a puterilor europene, desigur, nu a întârziat, deoarece, evenimentele de la Iaşi au transformat Societatea «Carpaţii» în duşman declarat al Austro-Ungariei, iar pe Eminescu în «ţinta» principală a serviciilor de informații austro-ungare. Poetul a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic, apoi chiar armat între Austro-Ungaria, sprijinită de Germania şi Regatul României, care trebuia adus cu forța la ceea ce însemna «ordinea germană», motiv pentru care a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni austrieci, incitați de Budapesta, care exagerau pericolul acțiunilor româneşti vizând constituirea Daciei Mari. Din păcate, guvernanții de la Bucureşti, preocupați mai ales de împărțirea şi reîmpărțirea demnităților publice şi a resurselor de putere, a bogăţiilor nemăsurate, ca şi astăzi, au acceptat fără împotrivire sau alte explicații ideea anihilării Societății «Carpaţii», precum şi perspectiva «înfundării» lui Eminescu, pentru a reduce tensiunile dintre Regatul României şi Imperiul Austro-Ungar. De fapt, pretinsele «discursuri iredentiste» de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul pentru declanşarea de către Puterile Centrale a unor acţiuni de subordonare a României la «ordinea germană», deoarece, Germania şi Austro-Ungaria l-au contactat pe Regele Carol I şi i-au cerut în mod imperativ să se integreze urgent în «noua ordine europeană», un fel de Uniune Europeană din alte vremuri, deci în sistemul geopolitic instituit la Congresul de la Berlin, din anul 1878. Această integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), la 28 iunie 1883 şi care prevedea că România era obligată să se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării era anihilarea revendicării Ardealului de către România. Consecința imediată a semnării tratatului respectiv era eliminarea aşa-zisei influențe franceze în România şi desființarea Societății «Carpaţii», chiar dacă Guvernul român a acceptat cu anumite rezerve regulile care îi erau impuse, iar discuțiile din anii următori au însemnat o dispută diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defensiv, care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor Centrale. (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA
