Dintr-o viitoare bibliografie «Eminescu», ce s-ar dori cât mai completă, nu pot lipsi, desigur, nici scrierile apărute în diferite zone ale țării, în care se mai păstrează însemne ale trecerii poetului, generând nu de puține ori cercetări aplicate și demne de interes, materializate în cărți de sine stătătoare. Căci puține sunt județele prin care pașii poetului să nu fi trecut…
Astfel, au apărut în anii din urmă lucrări foarte documentate asupra prezenței poetului (cu diferite prilejuri) în diferite localități din: Bucovina, Basarabia, Ardeal, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea. Mai puțin atestată în ținuturile Maramureșului, Clujului, Sătmarului și Bihorului, „prezența” poetului este, totuși, confirmată, în cultura locală, prin studiile și cercetările asupra vieții și operei, editate ori apărute în diferite publicații de pe cuprinsul țării. Avem, așadar, o „bibliografie Eminescu” itinerantă intrată în atenția eminescologilor (vezi „Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu. Secolul XIX”, Vol. II, Ed. Saeculum I.O., Buc., 2002). În virtutea „localismului creator”, există în domeniu lucrări semnate de Lucian Drimba (Eminescu la „Familia“ Oradea), Ion Itu (Eminescu şi Braşovul), Ion Funeriu (Eminescu şi Ţara Făgăraşului), Ion Buzaşi (Eminescu şi Blajul), Ionel Bota (Eminescu şi Oraviţa), Nicolae Bellu (Eminescu şi Oltenia) ş.a.
După mai recenta lucrare a criticului și istoricului literar Stan V. Cristea, „Eminescu și Teleormanul” (2014, 590 p.) – noi înșine având în curs de apariție documentarul critic „Mihai Eminescu – drumuri și popasuri în Ținuturile Gorjului” -, iată o interesantă abordare editorială, Mihai Eminescu și scriitorii sătmăreni, coordonată de poetul George Vulturescu („Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2015). Volumul se deschide cu studiul semnat de George Vulturescu, care dă de fapt titlul întregii culegeri, absorbind aproape toate datele, într-o redactare deopotrivă bine documentată și cursivă, judicios compartimentată și fără acel „studio” caracteristic opticilor provinciale în materie.
Se precizează de la bun început că toponimicul Sătmar poate fi întâlnit atât în publicistica eminesciană, cât și în unele poezii, precum Doina („Din Satmar până-n Săcele/ Numai vaduri ca acèle…”), ceea ce îl determină pe eseist să se întrebe „asupra provenienței informațiilor și a legăturii cu istoria și oamenii acestui ținut numit de Iosif Vulvan «ultima și mult periclitata sentinelă a românismului»”. Că poetul avea cunoștință despre lupta românilor de emancipare din această parte de țară, e ușor de înțeles, dacă avem în vedere o mărturisire a sa din 1882: „Întâmplarea a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul român din apele Nistrului începând, în cruciş şi în curmeziş, până în Tisa şi Dunăre“.
Mai întâi sunt de amintit câțiva poeți minori sătmăreni din epocă ale căror versuri erau cunoscute de Eminescu din presa vremii și din „Lepturariul românesc” al lui Arone Pumnul. Proveniența acestor modești scriitori, dar spirite cultivate, din zona «Careii Mari» grăiește de lupta neîntreruptă pentru drepturi și libertăți a românilor din Sătmar, în acțiune comună cu idealurile «Oradei Mari», unde Familia lui Iosif Vulcan avea o rubrică periodică „Din părțile Sătmarului”.
Iată numele acestora, care au fost fie „preeminescieni” ca DIMITRIE SFURA (1833-1858, poet regretat de „Familia”) și GEORGE MARCHIȘ (1836-1884, poet, prozator, traducător și redactor), fie publiciști cunoscuți în epocă precum IOAN SILVIU SĂLĂGEANU (1836-1896, profesor din Beiuș, editor de manuale de geografie apreciate de Eminescu), fie militanți de seamă ca VASILE LUCACIU (1852-1922, preot greco-catolic, coleg de universitate la Viena cu Eminescu și Slavici, mare luptător pentru unire al românilor ardeleni, adept al ideilor „lepturiste” și „blăjene”, evocat de memorialistul Slavici în „Lumea prin care am trecut”, tânărul șirian susținându-și în 1868 examenul de maturitate la Satu Mare).
George Vulturescu reproduce, în studiul inaugural (pp.7-64) o mică antologie din câțiva autori, din care reținem poezia „Mai turnați-mi!…” a lui Dimitrie Sfura, din care Eminescu cita în anumite momente de destindere, ca și poemele născătoare de unele ipoteze sursiere „Grânele vara” și „Chilia Studintelui”.
Merită, de asemenea, atenție poema „Din străinătate” a lui George Marchiș, publicată în „Aurora Română” în 1864, și balada „Ciobanul și Năluca” (1858), asupra cărora prof. Petre Ollade considera „că ne oferă câteva posibile «locuri eminesciene», anterioare… lui Eminescu… Poezia lui George Marchiș ca eventual model pentru tânărul Eminescu. Ceea ce nu-i puțin.” (art. „Mihai Eminescu sau George Marchiș?”, în „Tribuna”, nr. 10, 10 martie 1988, p.4).
Același George Vulturescu mai semnează și alte studii, precum: „Cărți despre Mihai Eminescu la Satu Mare: 1.Grațian Jucan, 2.Elena Teodora-Weinberger (pp. 115-129), „Un traducător al poeziilor lui Eminescu în limba maghiară: Dsida Jeno” (pp.134-139) și „O fișă incompletă: Soltész József Johann – traducerea în limba engleză a «Luceafărului» / Evening Star, 2004” (pp. 145-148).
Volumul mai cuprinde studiul temeinic documentat al criticului și istoricului literar clujean Mircea Popa, „Addenda la George Marchiș: Nicolae Iorga și Otilia Cosmuță”, pp. 79-85, în care găsim date importante privind destinul mai puțin cunoscut al Otiliei Cosmuță (recăsătorită cu scriitorul maghiar Boony Gyorgy, ministru în guvernul lui Bela Kun), nimeni alta decât o bună prietenă a sculptorului Constantin Brâncuși, căreia tânăra i-o prezintă în atelierul din Impasse Ronsin pe Marghit Pogany, devenită una din „muzele” părintelui sculpturii moderne…
La fel de documentat este și studiul lui Viorel Câmpean – „Frânturi din relația lui Mihai Eminescu cu sătmărenii” (pp. 65-78), în care întâlnim evocate figurile scriitorilor Ioan Silviu Sălăgeanu (1836-1896), George Marchiș, Vasile Potcașiu (admirator al lui Eminescu, trecut apoi ca și G. Marchiș în tabăra blăjeană a antieminescienilor de tip Grama!), Anton Bălăban (un prețuitor din 1890 al Poetului fără rezerve, schița biografică realizată rezonând cu portretistica maioresciană din „Eminescu și poeziile lui”, 1889), Dsida Jeno, Vasile Vartolomei… Așadar, „trecerea prin lume a Luceafărului poeziei noastre – scrie Viorel Câmpean – nu a rămas neobservată nici în ținutul Sătmarului”, iar „întâiul Liceu din țară care a purtat numele Poetului național a fost Colegiul Național «Mihai Eminescu» din Satu Mare” – alt „motiv de mândrie pentru toată suflarea românească din Sătmar”…
Menționăm, cu o interpretare mai aparte, să-i zicem hermeneutică, și contribuția lui Gheorghe Glodeanu, „Un text eminescian mai puțin cunoscut” (pp. 86-94) – este vorba de proza postumă „Moartea lui Ioan Vestimie” – considerat „moment de răscruce în proza lui Eminescu, marcând trecerea de la fantasticul de factură romantică la cel realist-psihologic”.
Universitarul și eseistul Alexandru Zotta semnează un medalion dedicat unui regretat filolog, analist al stilului eminesian, pe care am avut bucuria să-l cunoaștem și noi, în vremea studiilor estudiantine bucureștene: „Un eminescolog sătmărean: profesorul Gheorghe Bulgăr (1920-2002)”, iar profesorul și scriitorul Ion Nistor două materiale: „Proza lui Mihai Eminescu în lectura universitarului sătmărean Gheorghe Glodeanu” (pp. 121-133) și „Pădurea Eminescu din Munții Oașului – un monument unic în țară (reportaj)”, pp. 149-157.
Istoricul de artă Kiss Iomola se ocupă de „Fényi István, traducătorul careian al lui Eminescu” (pp. 140-144), iar Mircea Petru Drăgan, expert sătmărean în patrimoniu imobiliar, de „Însemne cu numele lui Eminescu în județul Satu Mare”.
Mihai Eminescu și scriitorii sătmăreni este un volum de documente de istorie literară și studii critice bine structurat, apărut într-o îngrijită condiție grafică (cu o remarcabilă ținută filologică), constituind „un proiect editorial” sub egida Direcției Județene pentru Cultură – Satu Mare, coordonată de poetul și omul de cultură George Vulturescu, directorul binecunoscutei reviste „Poesis”. Un omagiu de curată simțire românească și caldă solidaritate cu Eminescu cel de pretutindeni și fără cuprindere.
Zenovie CÂRLUGEA
