I. În viziunea onto-poetică a lui Mihai Cimpoi, Paradisiacul ar fi prima ipostază (opţională) a poeziei blagiene. Criticul constată că „nu există în literatura română o poezie atât de intens ontologizată ca cea blagiană”. Eul poetic, situat într-o stare de tensiune progresivă, ar depăşi eul individual, l-ar transcende, l-ar înălţa în acea zonă a imaginarului în care „relaţiile cu lumea se pun sub semnul cosmicului”.
Discursul poetic blagian s-ar hieratiza în perspectiva unui cosmocentrism, ce înseamnă o revenire în ordinea supra-trăirii, o reintegrare în plasma cosmică originară. Totdeauna, această bucurie (panică), de exaltare şi beatitudine presupune surclasarea tristeţii metafizice, aşa cum sentimentul preaplinului îl presupune şi îl ţine sub control pe cel al prea-golului. În cadrele expresionismului, poetul sesizase că există două posibilităţi de a trăi absolutul: în linişte şi în mişcare. Ceea ce consună cu modul ontologic al gândirii poetice blagiene, în care regăsim atât „nebunia dionisiacă” a mişcării cât şi „apolinismul” sapienţial al echilibrului şi al repaosului. Pe măsură ce imaginea esenţializată a lumii se ascunde în semne (runice), în tâlcuri mereu nedescifrate, tensiunea ontologică a demersului poetic creşte – ceea ce aduce în prim-plan acea dramă metafizică a spiritului, specifică marilor iniţiaţi în tainele onto-poeticităţii (referirile criticului la marii noştri poeţi, Eminescu, Arghezi, Barbu, Bacovia sunt frecvente). Aşa că dincolo de „teatralitatea expresionistă” vedem în poezia blagiană cum fiinţa îl rosteşte pe poet. Încă din „manifestul” onto-poetic Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Blaga optase nu pentru cunoaştere, ci pentru mister, ceea ce va teoretiza mai târziu şi filosoful: „Omul trebuie să fie creator, de aceea să renunţe cu bucurie la cunoaşterea absolutului” (Opere, 7, ed. D. Blaga, 1982, p. 21). De aici la conştiinţa temeiurilor sacre a lumii nu e decât un mic salt vizionar, pe care poetul îl realizează cu un arsenal intens ontologizat de procedee şi mijloace lirice. „În plan mitopoetic, scrie M. Cimpoi, lumea lui Blaga apare în mod firesc ca «o poveste», ca o legendă, ca o carte cu teme încifrate în semne runice. E o carte care deopotrivă des-cifrează şi în-cifrează, «arată» şi «ascunde», căci, după ce s-a revelat, poetul «închide porţile şi trage cheile». Dacă în onto-poetica blagiană, lumea e o carte, poezia e un cântec, a cărui profunzime e dată de „ruptura dintre semn şi semnificaţie”, căreia filosoful însuşi îi zice „ruptură ontologică”. În ciuda „cenzurii transcendente” instituite de Marele Anonim, ca deţinător al misterului existenţial central, poetul năzuieşte la decantarea misterului, situându-se la răscrucea «arătatului» cu «ascunsul». De unde rezultă că „Omul blagian” este o entitate scindată între năzuinţa lui onto-cosmică „paradisiacă” şi drama „luciferic” al conştiinţei asaltată de problematizări şi dileme. De aceea între el şi „omul potmodern” (al avangardei sau al actului onto-hermeneutic) se întrevede o filiaţie organică. Această sciziune formativă a „omului blagian” se întrevede încă din acel expresionism al Poemelor luminii, de la care poetul se revendică până la un punct şi teoretic. De la paradisiac (care corespunde unui impresionism de freamăt vital expansiv) la luciferic (pliat pe problematizarea onto-tensională a expresionismului), iar de aici la mioriticul (corespunzând clasicismului târziu cu inflexiuni folclorice, acelui creştinism popular şi cosmic) – onto-poetica blagiană ar înainta progresiv şi într-o desfăşurare organică, în spiritul a ceea ce Heidegger afirma: „Cu cât mai poetică este creaţia unui poet, cu atât mai liberă este rostirea lui…” Iar lumea lui Blaga „beneficiază de o libertate nezăgăzuită a rostirii şi, prin urmare, de o posibilitate ideală a situării «în sânul deschiderii fiinţei», de valorizare eficientă a vorbirii şi tăcerii, a neantului care se iscă între acestea.” Revenind la ideea „paradisiacului”, criticul identifică în poezia începuturilor acel Dumnezeu-descătuşat, o viziune cosmogonică ca stare poetică deliberată, care depune mărturie despre un mit solar originar („Să fie lumină!”). «Taină», «vrajă», «mister» sunt sinonime care denumesc raportul poetului cu lumea vizionar-instituită, înainte însă de a se întrevedea „ruptura ontologică”. (va urma)
Zenovie CÂRLUGEA
