Mihaela ALBU – New York: MEMORIA EXILULUI ROMÂNESC (II) – noi contribuţii

11
4.c.Statuia LivbertatiiPe linia aceloraşi preocupări, în 2009 apare la Editura „Timpul” din Iaşi o nouă lucrare semnată de Mijaela Albu – PRESA LITERARĂ DIN EXIL – RECUPERARE ŞI VALORIFICARE CRITICĂ. Este o lucrare mai amplă şi, după cum arată şi titlul, un fel de panoramă a publicisticii româneşti din exil. Parte însemnată a culturii române, desigur, activitatea diasporei româneşti trebuie recuperată după criterii obiective şi prioritar axiologice.

„Anii grei cu dezrădăcinări şi implantări în sol străin” (şi nu de puţine ori ostil!), trăiţi de emigranţii români, trebuie cunoscuţi, apreciaţi şi recuperaţi la adevărata lor valoare („tragedia ţărilor est-europene din perioada postbelică”). „Moştenirea pribegilor”, despre care scrie cu aplomb Nicolae Florescu (”Jurnalul literar”, 2003, p. 11) e parte componentă a culturii şi spiritualităţii româneşti, care trebuie recuperată în totalitate şi integrată culturii române. „Reintegrarea / recuperarea exilului cultural are loc astăzi în mod firesc şi sistematic în toate ţările din estul Europei”, scrie autoarea, bucurându-se că aceste valori au început să fie aduse „acasă”… M. Albu realizează o prezentare loială a unor importante publicaţii literare editate de scriitorii români din exil, cartea intenţionând să fie, în mod declarat, „o contribuţie la cunoaşterea experienţei literare a exilului”. Deşi termenii de exil, diasporă şi emigraţie nu se suprapun, din punct de vedere semantic, într-un mod integral şi perfect, rămân totuşi nuanţe în abordarea fenomenului, mai ales că unii din cei plecaţi au refuzat să mai revină în patrie, preferând să rămână în rosturile lor de pe alte meleaguri.
Cartea readuce în atenţie acea presă literară iniţiată în afara graniţelor ţării între anii 1948 (anul apariţiei la Paris a „Luceafărului” editat de Mircea Eliade şi Virgil Ierunca) şi 1989, anul căderii regimului comunist. Ar fi vorba, aşadar, numai de aşa-zisul „prim val” al emigraţiei. „Al doilea exil” începând de prin anii 70 va fi abordat într-un volum următor. Intenţia este aceea de recuperare a presei cultural-literare româneşti iniţiată şi dezvoltată de emigranţii români, în condiţiile unei opţiuni totale faţă de libertatea de exprimare, atât de îngrădită între fruntariile patriei natale, în România comunizată. A existat, desigur, în paralel, şi un exil interior al celor rămaşi acasă, însă, scria Vintilă Horia în romanul său despre El Greco, „diaspora s-a exprimat în libertate, pe când noi cei din ţară nu am putut trece de discursul aluziv…”
Deşi e greu să distingem între emigraţie, diasporă şi exil (Sorin Alexandrescu), chestiunea pare încheiată din punct de vedere istoric, observa şi cercetătoarea Eva Behring, căci „exilul românesc nu poate fi considerat ca atare decât dacă privim fenomenul expatrierii din unghi exclusiv politic.” Termenul de „exil” nu trebuie abuzat, precizarea terminologiei ajutând la clarificarea unor situaţii, la disjungerea unor cauze culturale, politice şi chiar personale, la diferenţierea motivaţională a opţiunii emigraţioniste…
În privinţa „dispersării geografice”, aceasta a fost destul de vastă, emigraţia românească ajungând atât în ţările Occidentului european, dar şi în cele două Americi, în Canada, ba chiar în Australia… Între ţările favorite rămân, desigur, Franţa, Italia şi Spania, dar şi Germania ori Suedia sau alte state care au devenit „a doua patrie pentru exilaţi”…
Astfel, pentru prima perioadă (1948-1970) sunt de menţionat importante publicaţii culturale, precum Buletin de Informaţii al Românilor din Exil (B.I.R.E., apărut la Paris în perioada 1948-1990); Luceafărul (Paris, 1948, 1949), Uniunea Română (Paris, 1948-1950), Destin (Madrid, 1951-1972), Gânduri libere (Paris, 1951-1952), Vatra (Roma, 1951-1994), Almanahul Pribegilor Români (Paris, 1952-1966), Buletinul Bibliotecii Române. Studii şi documente româneşti (Freiburg, 1953-57-58; 1967-68; 1990-91); Revue des Etudes Roumanies (Paris, 1953-75), Romania (Roma, 1954-57), Anotimpuri (Paris, 1955), Acta Philologica (Roma, 1958-76), Fapta (Madrid, 1956-58; 1963-64); Semne (Paris, 1960-1963), Cuvinte în exil (München, 1962-67), Revista Scriitorilor Români (München, 1962-1990), Drum (Ciudad de Mexico, 1963-1983), Fiinţa Românească (Paris, 1963-68), Limite (Paris, 1969-1986)…
Pentru „a doua perioadă” (cea de după 1970 şi până în 1989) sunt amintite: Apoziţia (München, 1973-1988), Ethos (Paris, 1973-1984), International Journal of Romanian Studies (Amsterdam, 1976-1989), Dialog (Köln, Frankfurt pe Main şi Dietzenbach, 1977-1987), Curentul (Munchen, 1978-1980), Lupta (Paris, 1983-1997).
În Argentina, la Buenos Aires, apare Cuget românesc (1951-1953; 1955-1958); în Mexic apare Drum (1963-1983), la Rio de Janeiro, în Brazilia, apare în perioada 1951-1958, Înşir’te mărgărite.
La toate aceste colabora elita emigraţiei româneşti de pretutindeni, toate aceste publicaţii reuşind a realiza aşa-numita coeziune a unei cauze confraterne, împletindu-se în paginile respectivelor publicaţii literatura beletristică cu comentariul politic şi articolul de atitudine.
Nu e de uitat nici faptul că regimul politic din România, interesat în a-şi promova o imagine pozitivă, a intenţionat şi o „îndulcire” a exilanţilor, o infiltrare a unor colaboraţionişti, ba chiar a încredinţat unor „emisari” misiuni de contact, ameliorare, racolare… Când, desigur, nu s-au pus la punct acţiuni criminale, precum în cazul lui Paul Goma, soţilor Lovinescu sau a postului de Radio „Europa liberă”, devenită o tribună transnaţională a libertăţii de opinie, a criticii aduse regimurilor totalitare din ţările comuniste. Între fruntaşii exilului cultural românesc, iniţiatori şi prezenţi în diferite publicaţii, amintim la loc de cinste pe Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Alexandru şi George Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, George Uscătescu, Mircea Popescu, Ştefan Baciu, Emil Cioran, N.I.Herescu, Horia Stamatu, Aron Cotruş, Nicu Caranica… Se cuvine să amintim aici că în ultimii ani, mai ales în epoca postdecembristă, au apărut şi în cultura română iniţiative de recuperare a literaturii şi culturii emigraţioniste, menţionarea unor autori fiind nu numai pilduitoare, dar chiar obligatorie: Eva Behring, Ion Calafeteanu, Pavel Chihaia, Nicolae Florescu, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Florin Manolescu, Cornel Ungureanu, Aurel Sasu, Vl. Tismăneanu, Gabriel Stănescu, Sorin Alexandrescu, Al. Nemoianu…
Fiinţează, de asemenea, în sistemul nostru cultural, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc şi toate abordările, venite de pretutindeni, sunt binevenite şi salutare. Însă, şi în această chestiune, trebuie o viziune echilibrată, o judecată dreaptă şi nefetişizarea criteriului axiologic din varii considerente.
„Atitudinea inerţială şi indiferenţa” ca şi „entuziasmul recuperatoriu” (Mircea Diaconu) nu trebuie să substituie criteriul estetic „cu mai mult sau puţin traumatizanta experienţă biografică a exilului”…
Presa cultural-literară a exilului românesc este doar o „parte” din această amplă, complicată şi încă neelucidată problematică, iar o adevărată istorie a literaturii române trebuie neapărat să integreze aceste generaţii la locul binemeritat şi nu într-un capitol-anexă privind pe scriitorii-emigranţi, cum se procedează adesea, ci în contextul mai larg şi diversificat al epocii în care au trăit şi s-au afirmat. În acest sens, demersurile d-nei Mihaela Albu sunt întru totul lăudabile. Domnia sa, după mai îndelungate sejururi newyorkeze, a putut cunoaşte nu numai scriitori, mentalităţi şi idei, dar şi aspecte mai puţin cunoscute care ţin, dacă nu de o metafizică a exilului, cel puţin de o civilizaţie psiho-comportamentală a insului cultural dezrădăcinat şi implantat în soluri străine, unde şi-a făcut nu numai rostul lui, dar mai ales şi-a mângâiat sufletul şi mintea cu amintirea patriei dragi şi cu spiritul neamului, întru deplina libertate a exprimării şi acţiunii sale, chezăşie a tuturor posibilităţilor de realizare a individului.
Prof. dr. Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here