Mi-e dor de bine

176

saracieRăul ne priveşte cu ochi sfidători. Răul este satrapul, despotul care urmăreşte să mă ucidă pe mine, pe tine, pe noi. Răul, pornirile deşănţate s-au cocoţat în înalte jilţuri pentru a sărăci România, pentru a asfalta viaţa mea şi a ta cu sărăcie şi foame, analfabetism şi deznădejde, grobianism şi crasă nesimţire.

Sunt la putere oameni răi, oameni sălbăticiţi, oameni nesăţioşi, gata să se ridice deasupra semenilor lor prin mişelie şi minciună, trădare şi meschină pledoarie. Este actuală observaţia lui Voltaire: „Răul mişună şi binele este rar”. Da, aşa este! Corectez, însă!! În România binele a devenit un vis, o dorinţă şubredă, un caraghioslâc, o scamatorie bună pentru a aprinde hă-hă-ială. Nu văd binele, nu simt mângâierea; ne-au împotmolit în angoasă şi ignoranţă, desfrâu şi neobrăzare. Mi-e dor de bine. Mi-e dor de-o Românie fără abuzuri şi mită, fără ciubucari şi calpuzani, fără rele şi tristeţe. Vreau binele ce se identifică cu munca şi echilibrul, cu statornicia şi belşugul, cu frumosul şi cunoaşterea, cu legalitatea, respectul şi libertatea. Mi-e dor de ploaie şi de câmpii mănoase, de aer şi de staţiuni balneoclimaterice pentru toţi. Mi-e dor…! Mi-e dor de paparudele car invocă ploaia şi bucuria de a dăltui o viaţă demnă. Ştiu/ştim că ploaia înseamnă belşug şi bunăstare, roade bogate şi echilibru, aer purificat şi optimism vital, când nu e potop, frumuseţe şi revigorare a existenţei, când nu e rupere de nori, căi de acces şi diguri. Dacă mai există diguri. Căci la noi, nici diguri nu prea sunt în calea apelor declarate, de zeci de ani, tovarăşe distrugătoare. Bani au fost, diguri nu sunt, le-au mâncat vârcolacii…!! Ne erodează seceta; unde sunt sistemele de irigaţii?!!; le-au mâncat vârcolacii…!! Căci e secetă, mare secetă; au secat fântânile, puţurile, a crăpat pământul, până şi ierburile câmpului s-au ars mai devreme decât de sorocul gerului. Doar copacii cu rădăcini groase şi adânc înfipte în glie mai pot sorbi o gură de apă zgârcită. Suntem avertizaţi să folosim parcimonios apa. Plouă! Plouă negreşit cu mitocani şi grobieni, clanuri şi sperţari, nesiguranţă şi lacrimi. Suntem inundaţi ziua şi noaptea de ploile clipei, de cele aruncate de destin şi impostori, de cele ticluite de dictatorii conducători. Vin cu nemiluita, vin ca în coşmar, vin implacabil oricât ai vrea să-ţi pui fulgarinul, pelerina, trenciul, să scoţi umbrela ori să scoţi nenorocul afară şi angoasa din suflet. Plouă cu neoameni şi oameni chinuiţi de sărăcie care cer eutanasierea, plouă cu taxe, impozite şi biruri, cu scumpiri şi fariseism hă-hă-it. Plouă la fel de vârtos ca tăierile inumane de venituri şi ajutoare. Plouă într-una cu clanuri mafiote şi indivizi puşi pe îmbogăţiri frauduloase (Soric, Apostu, Bica, Niţulescu şi alte javre ca Videanu ori Vasile Avram, Bercea – Mondialul, Ghenosu, Patronel şi Japonezul de Baia Mare). Să nu uităm că mulţi dintre ei sunt sub patronajul unor neisprăviţi precum Gh. Ştefan – Pinalti, Bulă – Boc, Zeus – Băselu şi mitocanul său frate. Plouă cu dihonie, se ceartă şi se urăsc toţi cu toţi, de nu mai ştii nici pe ce lume eşti, nici ce se întâmplă şi de ce se întâmplă. Cheia înţelegerii este cuprinsă în glosele lui G. Asachi: „Interesul şi egoismul dezbină popoarele şi pre oameni de către olaltă, face mai adâncă râpa ce desparte deosebitele clase ale soţietăţei şi aţâţă flacăra urăciunei reciproce”. Plouă cu arestări, de la ei, de la alţii, de bietul om e perplex: cum, chiar toată lumea fură? Să închidem bine uşile că se fură în draci. Veterinarul Sorin Apostu fură fifti-fifti acoperit de perdeaua ipocrită: „Noi nu furăm!”. E plină România de şarlatani!! Plouă cu temeri şi groază, cu frici groase şi necinste, că banul e scump pentru omul normal, caietele cărţile, cerneala, medicamentele, frigul, gerul care bate la uşă muşcă şi devorează liniştea şi stăpânirea de sine. Plouă cu spaime şi angoase: cum ne-am dus de râpă, cum am intrat în această latrină pe care iresponsabil şi arogant o numim democraţie ori libertate. Plouă cu mirări: dar nouă de ce nu ni se iartă păcatul sărăciei şi al datoriei, în fond suntem mai sus decât grecii, numai pe hartă. Trăim democraţia şi libertatea sărăciei şi suferinţei, a dezordinii, tiraniei şi sclaviei, ignoranţei şi gândului viclean. Plouă cu întrebări: ce se întâmplă, de fapt, pe Terra, unde este binele şi celelalte valori, materiale şi spirituale, de om zămislite? Civilizaţia este subordonată sărăciei şi foamei, ignoranţei şi imoralităţii, grobianismului şi imposturii. Ploua dar nu pentru a încolţi grâul nu demult semănat; ogorul e uscat şi crăpat. Plouă cu incomensurabilă nelinişte în sufletul şi mintea celor cu contul tare şi plin ochi, căci, nu-i aşa, cui îi convine iadul egalitar, şi Sorin Apostu ştia ce ştia şi făcea, ce te faci dacă Hocus – pocus face să te culci bogat şi să te scoli sărac, ba chiar în „apartament” la mititica, căci invers nu-i niciodată posibil”. Plouă în seceta asta mare, plouă cu multe de toate, dar nici una nu-i ploaie bună, ploaie curată, ploaie aducătoare de roade şi belşug, de linişte, de zâmbet şi de frumos. Mi-e dor de bine. Ne sufocă răul. Crima, violul, minciuna, neruşinarea, imoralitatea, bufonii, scamatorii şi-au găsit culcuş în România. Plouă cu ştiri aiuritoare, de zici că suntem în plin teatru absurd întemeiat de Nuţa din Pleşcoi încălecând calul, de Bulă – Boc din Răchiţele şi vaporeanul Băselu. Unii îşi asigură averi alţii n-au după ce bea apă. Colcăie îmbuibaţii, şarlatanii, javrele, nemernicii, hoţii aşezaţi în scaune pluşate. Asta da ploaie!! Ciocoi rapace, devoratori de suflete şi demnitate, de cultură, şcoli şi spitale. S-a mers şi se merge la cimitir, la înmormântări şi ziua morţilor, se merge la piaţă, la bâlci, tinerii, avuţii, merg în Occident şi în America, bătrânii îşi caută locuri, la preţ redus, în cimitir, dar nu-i chip. Natura se dezbracă şi oamenii se îmbracă pentru iarnă cu hainele de anul trecut. Cei în putere şi cu noroc aleargă pe la două-trei servicii, cei bolnavi intră în farmacii şi ies fără zăbavă, căci medicamentele te arde la pungă. Unii pleacă dincolo, căci toamna seceră viaţa plăpândă. E prea multă lume chinuită şi bolnavă, săracă şi fără speranţă, e prea mult necaz, prea multă tristeţe, şarlatanism grămadă şi omenie deloc… Mi-e dor de bine. Interesele meschine ne-au îndepărtat de imperativul persuasiv caligrafiat de anticul Epictet: „Nimic mai presus decât mărinimia, bunătatea, omenia şi fapta bună”. Da, este indubitabil, se urzesc tot felul de pocinoase buclucaşe, demente chiar, fiecare cum poate, ce poate şi cât îi poate capul ori destinul, smerenia, gingăşia, respectul sunt înlocuite cu mitocănia, viclenia, neruşinarea, hă-hă-iala – toate dovezi irefutabile ale alienării. Vin ploile. Căci neaua e tot o ploaie, dar mai curată, mai pură, mai bună, mai frumoasă. Binele meu este şi al tău. Iubirea, Credinţa, Speranţa, Cuviinţa şi Smerenia de sine. Mi-e tare dor de bine.

Prof. univ. dr. Grigore Drondoe

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here