Metaromanul şi terapia eşecului (II)

151

VolIIRomanul are mai multe fire şi planuri narative: unul urmăreşte, desigur, cronica satului gorjean, fie povestită de alţii, fie evocată prin experienţă directă, de la ipostaza tradiţional-arhaică la etapa electrificării şi a introducerii căii ferate ce duce la Mătăsari, supranumit cu antonomaza „Texaxul Gorjului”. Iată un pasaj descriptiv destul de exact al acestor locuri mutilate de industrializare, transformate în bazin carbonifer:

„…Mătăsari, localitate care avea în curând să dobândească un aspect carbonaro-laburist… Mătăsari doar la 10 kilometri… Mătăsari, da. Iniţiatică localitate. Mătăsari. «Descensus ad inferos». Punct maxim şi punct terminus al societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi codoizate. Pagini exilate, pagini cenzurate… Dealuri distruse, dealuri tăiate, sfârtecate-n căutarea lignitului, – natură distrusă, blocuri jalnice, mici cutii de chibrituri, da, ei locuiau în acele cutii de chibrituri, cum mergi de la Târgu-Jiu şi treci prin Băleşti, Teleşti, Câlnic, apoi faci la stânga, la Strâmba-Vulcan, urci dealul cu maşina, şi, sus pe deal nu te aşteaptă pumnul şi palma, doar palma, ea, mâna, în salut tovărăşesc, mineresc, laburist, carbonar, da, acolo, aşa se zicea că e locul din care se trece şi prin care se merge în Refege, da, aşa, adică Refege, se traducea liber, refugiaţi în fundul Gorjului…” (II, 44).
Cele două volume ale romanului, Falsul paradis (I) şi Cravata roşie (II) reuşesc, de altfel, destul de bine să evoce acea „societate socialistă multilateral dezvoltată”, în care Lucian Ionescu se naşte şi pe care o va cunoaşte în toate aspectele ideologiei sale oprimante. Anii de şcoală în satul natal,cei de liceu la Târgu-Jiu (unde pentru prima dată va fi anchetat de Securitate în urma unui denunţ colegial), anii de „foamete” din vremea lui Ceaşcă, ce hotărâse să scape cât mai repede de datoria externă a ţării prin exporturi cu nemiluita, valurile de arestări în stil stalinist ce nu ocolesc nici lumea satului său, precum şi sarabanda de humanoizi ai noului regim, cu abuzurile şi ilegalităţile strigătoare la cer – toate acestea constituie episoade care, într-o juxtapunere narativă echilibrată, reuşesc a coagula imaginea unei lumi autentice, cu modul ei specific de viaţă, cu tipologiile şi mentalităţile ei, cu savoarea unui limbaj specific şi inimitabil. O lume pe fundalul căreia evoluează şi destinul „însinguratului” scriitor Lucian Ionescu, părtaş la drama familiei sale şi martor ocular la toate câte au rămas doar amintire şi cărora, acum, doar romanul le va acorda graţia memoriei şi spiritul dăinuirii. Sunt multe aspecte ce concură la o imagine socială mai cuprinzătoare, în dinamica ei istorică. Iată, mai întâi, schiţarea cadrului istoric, dinainte şi de după Marea Unire din 1918, apoi perioada de 22 de ani a României Mari până la odiosul Diktat de la Viena, din 1940, când jocul marilor Puteri duce la sfârtecarea Ţării. Intrarea României în război este iarăşi un prilej de a surprinde realităţi crude din viaţa satului/societăţii româneşti şi speranţa aproape unanimă însă deşartă în americanii care nu mai vin! Aducerea comunismului pe tancurile Armatei Roşii pentru aproape o jumătate de secol este iarăşi o miză pe care autorul o exploatează cu spirit de observaţie şi vocaţie caracterologică. Cele două părţi ale romanului, Falsul paradis şi Cravata roşie tocmai acest aspect tematic îl reliefează, cu observaţia amară potrivit căreia vechiul regim îşi prelungeşte mentalitatea şi după Revoluţia din Decembrie 1989, prin tot felul de strategii manipulatorii… E, altfel zis, lungul drum al tranziţiei noastre, de la sloganul iliescian „Nu ne vindem ţara!” la înstrăinarea ei aproape gratuită de către ariviştii politicieni ai nesfârşitei noastre tranziţii… Interesante sunt, apoi, de-a lungul evocării panoramice, consideraţiile culturale foarte acute, dezavuaţi fiind acei profitori „’telectuali” puşi în slujba unui regim autoritar lipsit de popularitate, dar şi unele cu referiri la noua viaţă politică, când „Partidul Umanist Român condus de Dan Voiculescu” şi-a schimbat denumirea şi, evident, doctrina, devenind „Partidul Conservator”, un simulacru faţă de conservatorii de altădată de felul lui Petre Carp, Take Ionescu, Titu Maiorescu, Nicolae Filipescu… Derutat atât de „gaşcocraţia” culturală, de peste tot, cât şi de „neoidioţii universitari”, colegi între care nu se regăseşte, ca şi de demagogia ideologico-doctrinară a noilor formaţiuni politice, tânărul Lucian Ionescu, trecut şi printr-o experienţă erotică lipsită de consecinţe, va rămâne un „însingurat”, aşa cum îi apare unchiului Titicuţă Ionescu, el însuşi convins că „tot singuri rămânem, orice am face (…), închişi în gândurile noastre, poate chiar şi în cuvintele noastre”. Acest Titicuţă (Nicolae) Ionescu este, în realitate, un personaj de prim-plan, iar ataşamentul nepotului nu poate exprima decât legătura mai profundă cu lumea satului şi, la modul mai general, cu societatea românească pe parcursul aproape unei jumătăţi de veac. Personajul, pe lângă faptul de a avea o alonjă naţională, este şi companion al „misiunii” asumate de autorul-narator de a scrie Romanul convenit (ilustrarea coperţilor la „Falsul paradis” şi „Cravata roşie” este grăitoare în acest sens).
Simpatizant al lui René Girard, din care ar dori să traducă, Lucian Ionescu găseşte, chiar în lumea satului său, multe corespondenţe cu ecou cultural, politic şi filosofic, spiritul său speculativ este al unui scriitor singuratic, mărturisit de altfel, al unui ins „complicat”, cum îl gratulează prietena lui, care, dornică de călătorii şi aventuri, va prefera, însă, căsătoria cu un arab. Reflectând asupra categoriilor de premoderni, moderni şi postmoderni, identificate şi în lumea unor comportamente şi mentalităţi din satul său, vocea auctorială a protagonistului ne întâmpină ex abrupto în cap. 58 din vol. al II-lea, Cravata roşie, cam aşa:
„Nu râde, stimate cetitorule, tu, semenul meu, frate, companion al meu şi al vidului în care trăim, aruncaţi în lumea satului planetar! Nu râde, rogu-te, căci dacă-i citim bine, mai întâi pe René Girard, apoi pe Georges Bataille, îmi vei da dreptate…” Această tactică a fraternizării cu cititorul, mai veche de altfel („Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat, — Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère!” — Charles Baudelaire) este, în definitiv, destul de eficace în strategia solidarizării spirituale, dar şi în contextul instanţelor narative, tinzând la un metamodernism compoziţional asumat îndeobşte de textualişti. Sub acest aspect, la sfârşitul volumului al doilea, autorul reproduce „Manifestul Metamodrnismului”, în care vede „o sinteză de postmodern şi transmodernism”… Este o opţiune teoretică proprie ce implică antropologia fundamentală, antropologia sacrului (a lui René Girard) şi filosofia postmodernă… Un fel de „critică a culturii”, zice autorul, stabilind o teorie compozită în nu mai puţin de 19 puncte, între care strecoară „iniţiaticul”, „ezoteria”, hiperrealismul… Prin metamodernism ne-am situa deja într-un alt „Eon”, în altă vârstă a culturii, cam ceea ce ar face Mircea Cărtărescu în „Orbitor”. Sunt, desigur, consideraţiuni pur personale, izvorâte dintr-o imperioasă nevoie de diferenţiere a egoului artistic şi nimic mai mult. În total, Eşecul cartofilor cruzi este o carte de mare ambiţie tematică şi de mai înaltă miză artistică. Deşi fragmentată şi episodică, compozită şi proustiană sub aspectul rememorărilor obsedante, naraţiunea are o cursivitate inteligibil-ficţională, îmbinând secventarea memorialistică şi tehnica jurnalieră (a „caietelor” regăsite) cu evocarea directă, ce implică destinul protagonistului… Deşi se vrea cam singular în peisajul literaturii de azi, romanul se înscrie, de fapt, în seria scrierilor antitotalitare, vădind un anumit spirit al construcţiei polivalente şi o vocaţie susţinută în marginea metaromanului, chemat să dea seama de judecarea unei epoci, aflată sub un perpetuu semn al tranziţiei istorice, dar şi de înţelegerea unui destin uman ori scriitoricesc.
Prof. Dr. Zenovie CÂRLUGEA

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here