Metamorfoze

520

Am cunoscut o sumedenie de inși, de toate vârstele, trecuți din viaţa „civilă“ în viaţa politică, sau, pur şi simplu, din postura de „simplu cetăţean” într-o funcţie publică de conducere. Am trăit eu însumi o asemenea „schimbare la faţă”, aşa că ştiu despre ce vorbesc. În 90% din cazuri apar severe tulburări de personalitate, modificări radicale ale modului de a gândi, de a vorbi, de a te raporta la ceilalţi. Din adâncul noului „promovat” iese la lumină o dihanie bălţată, despre care el însuşi nu ştia nimic înainte să urce în grad. A deveni şef, lider de opinie sau de partid, vedetă de televiziune, ministru, mă rog, VIP de o specie oarecare, echivalează mai întotdeauna cu o mică, sau mare, sminteală. Ar fi la îndemână să vorbim de „rinocerizare”, dacă n-am trăi într-o „ţară tristă, plină de umor”, aşe¬zată definitiv la „porţile Orientului, unde totul se ia în uşor“. Rinocerizarea e dramatică, sumbră, când nu e direct sângeroasă. Sminteala autohtonă e şi ea toxică, dar are un „ce“ ridicol: stârneşte mai curând deriziune decât teamă. Nu impresionează prin ferocitate, ci prin penibil. E uluitor să constaţi ce poate face, dintr-un om până mai ieri „normal”, instalarea într-un fotoliu, într-o demnitate publică, într-un nor pufos de notorietate. Ideal vorbind, ar trebui să trecem toţi, o dată în viaţă, printr-o asemenea provocare: am avea ocazia să ne întâlnim cu străinul din noi, cu limitele umanităţii noastre, cu chipul nostru adevărat.
Spectaculoasă între toate e transformarea omului în politician. Primul simptom e dereglarea vorbirii. Insul cu pricina învaţă, destul de rapid, să vorbească în bobote: fentează, divaghează, patinează în aşa fel încât, în final, nu te alegi cu nimic. Capacitatea de a nu spune nimic, având aerul că ai multe de spus, pare să fie înzestrarea esenţială a omului politic, „talentul” lui inconfundabil. Cineva care până de curând avea, pentru întrebări simple, răspunsuri clare se transformă brusc în flaşnetă. Flaşnetă de opoziţie, sau flaşnetă de guvernare. Răspunsul e mereu abil şi partizan. Nu contează ce spui, ci cum te pui în scenă. Nu exprimi convingeri, ci faci declaraţii oportune. Te gândeşti mereu cum trebuie să răspunzi ca să fii felicitat de conducerea partidului sau ca să-i enervezi pe adversari. Sau ca să nu te dai pe mâna gazetarilor. Sau ca să fi reales. De fapt, încetezi să mai gândeşti logic: gândeşti strategic. Îţi refuzi, din principiu, orice autenticitate. Discernământul e, în mod constant, înlocuit de spiritul de gaşcă. Devii suporter. „Ţii“ cu şeful, cu şefii, cu „băieţii”. Eşti „al cuiva”. Din om liber, ajungi „om de echipă”, adică pălmaş pe ogorul altora. Te străduieşti să afişezi, cât mai des, loialităţi crâncene, înveţi să râzi fals, să schimbi vorba, să baletezi vid la recepţiile oficiale. Dar mai sunt şi altele: nu mai poţi fără secretară, fără maşină, fără relaţii înalte, îţi intră în cap că soarta ţării depinde de tine, că nu poţi fi înjurat decât cu rea-credinţă, că eşti altfel: altfel decât restul lumii, dar şi decât ceilalţi politicieni. În plus, eşti foarte ocupat. Eşti greu de găsit, hărţuit de prea multe solicitări, răpus, seara, de o nobilă oboseală. Şi eşti neînţeles. Mai ales de cei care „stau pe margine”, în vreme ce tu te sacrifici. Eşti o personalitate complexă. Dar „rinocer”? E prea mult. Mai curând o vietate minoră de tip fluturaş, vulpiţă, lupuşor, grangure. Caragiale trecut în zoologie…
Andrei Pleșu, Față către față, Editura Humanitas, Întâlniri și portrete, pp. 180 – 182
Prof. pensionar Teodor Voicu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here