4. Teoria recitirii
Impasul unei metacritici paracanonice (eşuate în faţa canonului naţional şi a celui occidental) face din Nicolae Manolescu un autoiluzionat; se crede, ca dirijorul lui Elias Canetti, legiuitor, însă nu în muzică, ci în arta literelor; iluziile însă înşeală, sunt narcotice (vezi Eugen Negrici: Iluziile literaturii române) şi periculoase.
În articolul dedicat lui Eugen Lovinescu, se porneşte de la semnalarea din start a diferenţei / diferanţei. Demersul interpretativ ar fi trebuit să se definească drept critică a conştiinţei creatoare, iar caracterul literar să tindă a fi depăşit spre unul filosofic, să caute realitatea subiectivă, conştiinţa inerentă a operei.
Eugen Lovinescu a fost şi critic de identificare fără îndoială, de un „impresionism” abrupt şi dialectic, studios şi minuţios; teoria lui (critica, estetica) literară trebuie privită ea însăşi ca literatură, ca ficţiune. Înclin eu însumi să accept dimpreună cu Antoine Campagnon că „teoria este ca şi scrierile science-fiction, în care ne place tocmai ficţiunea, dar, cel puţin pentru o vreme, ea va fi avut ambiţia de a deveni o ştiinţă”[21].
Nicolae Manolescu a crezut cu orice preţ că în clipa când Cartea ar fi posibilă – eul său cititor nu va fi eliminat de teorie. Există un adevăr al teoriei, care-i conferă acesteia un aer atrăgător, materia neputând fi supusă, integral, teoretizării. Atitudinea literaţilor faţă de teorie aminteşte de doctrina dublului adevăr din teologia catolică. Pentru adepţii săi, teoria este în acelaşi timp obiectul unei credinţe şi cel al unei retractări; ei cred, dar nu se vor comporta totuşi ca şi cum ar crede cu adevărat. Toate interpretările par valabile, canonul este fără de legitimitate (căci şi el e dublu), autorul a murit, ba – consideră Nicolae Manolescu – „operele îmbătrânesc şi chiar mor, din motive care pot ţine de ele însele”, deşi estetica receptării ar avea obligaţia printr-o poetică a (re)lecturării s-o recupereze măcar ca în viziunea lui E. Lovinescu la aspect de schelet. Aceasta e în fond mutaţia valorilor estetice, căci – îl citez pe N.M. – „un fenomen general de entropie ar stăpâni lumea valorilor. Nu există decât valori perisabile”.[22] Dar o Istorie critică are misiunea de a da şi imaginea gradului de conservare a operelor. „Opera fiind şi un text normat stilistic, putem întrevedea şi o temporalitate internă la acest nivel: o diacronie intertextuală… Istoria literaturii este şi istoria acestei ştafete intertextuale, prin care axa diacronică se proiectează pe axa sincronică. Fiecare operă modifică (fie şi imperceptibil) ansamblul de opere”.[23] Astfel istoriocriticul şi semantopragmahermeneutul încearcă să sesizeze ecoul fiecărei opere în corpul istoric constituit, al literaturii: sugerează felul în care acest corp se modifică în timp (teribil de încet) prin influenţa sutelor de impacturi suferite. În sfârşit „Istoria la două mâini” ar comporta „o (re)valorizare şi o (re)interpretare permanentă a fiecărui text şi a literaturii în întregul ei, ca interglosare infinită”[24]. Devenit conştient de ţesătura topologică a culturii, de relaţia metamorfică dintre opere, de permutările, substituirile sau interanimările pe care acestea le suferă, Nicolae Manolescu (nota bene!) recunoaşte că hermeneutica e calea regală de apropiere de orice operă, în pofida „îndoirii” spaţiului topologic. Conştiinţa istorică este inerentă percepţiei artistice. Dacă valoarea estetică n-ar exista, istoria artei n-ar fi decât un depozit imens de opere al căror şir cronologic ar fi lipsit de sens. Asta pe faţă. Pe dos: numai în contextul evoluţiei istorice a unei arte este perceptibilă valoarea estetică.
Pe acest fundal, relecturându-l pe E. Lovinescu, domnul Nicolae Manolescu îl reciteşte critic de la bun început. Recitirea salvează textul (şi metatextul) de la repetare, îl extrage din cronologia sa internă (ceva s-a întâmplat înainte sau după altceva) şi recâştigă un timp mitic (fără înainte sau după) produce o structurare mobilă a textului, filmată cu încetinitorul. „Doar în jocul complex al recitirii pot fi descoperite multiplicitatea şi, într-adevăr, „infinitatea” textului. Infinitatea aceasta (chiar) derivă din intertextualitate.”[25]. Lectorul se va implica în operă, căci a fost introdus înăuntrul ei, o va recrea volens-nolens, o va rescrie după gustul şi înţelegerea lui, substituindu-se în cele din urmă adevăratului creator. Eugen Simion gândeşte identic „Opera literară, nelimitată de o structură materială, este într-o veşnică stare de creaţie. Scriitura se modifică (semnifică) la nesfârşit în funcţie de gustul, ideologia, instrucţia producătorului.”[26] Acest cititor solicitat devine din martor pasiv un interpret. Lectura îmbracă haina participării spirituale. Lectorul este şi „arhilecteur ou lecteur pluriel”[27]. Da şi nu. În ceea ce mă priveşte, pentru a împiedica manifestarea subiectivismului, impresionismului în lectura unui text literar, aş înclina, ca om de ştiinţă, să subscriu şi unei lecturi colective, adiţiunii (opiniilor şi reacţiilor pe baza unei anchete discrete şi eficiente în mai multe straturi sociale). Chipurile, n-ar predomina mesajul popular, ci acele puncte (stimuli) din text la care indivizii reacţionează. Critica ar deveni un sistem de ordinatoare puse sub controlul unui dispecer-şef: criticul instalat la pupitrul de comandă al unei uzine enorme. Înspăimântătoare perspectivă. Deci nu voi crede, ca şi Eugen Simion, că arhilectorul ar putea înlocui criticul literar; cel mult l-ar cenzura, l-ar reumaniza, l-ar resocializa. Dacă s-a comportat ca un lector solitar, subiectiv şi imperfect, contestabil şi, prin aceasta ca un lector care provoacă alte lecturi, ca ale mele (de metalector) şi ele tot subiective, imperfecte, privilegiate, a arătat că în timpul mitic, circular, criticul înainte de a fi o autoritate exacerbată de pasiunea totalităţii, de fanatismul propriei metode, este pur şi simplu (obligat) să fie o memorie circulară, transfenomenală, transvăzătoare şi transproustiană. Trecutul estetic, spre deosebire de trecutul pur istoric, este modificat de prezent în aceeaşi măsură în care prezentul este direcţionat de trecut. Într-un model personal circular al timpului estetic, survenirea noutăţii (fie şi pe fondul expresivităţii involuntare a lui Eugen Negrici) nu poate fi legată de nici o cronologie externă fixă. O astfel de operă „nouă” va modifica perceperea operelor precedente în memoria cititorului şi va da naştere la viitoare aşteptări (orizonturi) de lectură, opţiuni, reacţii şi descoperiri încă nerelevate. Incongruenţa dintre timpul mitic personal al cititorului şi timpul unidirecţional şi convenţional al istoriei literare poate produce felurite surprize aparente şi posibilităţi nescontate, în funcţie, evident, de unghiul din care sunt văzute (timpul convenţional din perspectiva timpului lecturii sau viceversa). Orice scriitor îşi făureşte precursori şi este făurit, ca răsplată de aceştia. Eugen Lovinescu procedează întocmai, autoproclamându-se „simplu cetitor ce-şi are senzaţiile lui străbătând o carte” [apud „Istoria critică”, p. 558]. Teoreticienii ar fi „viermi de mătasă ce nu fac însă mătasă” (apud N.M., ibidem), iar frigiditatea esteticienilor ar fi catastrofală căci ar distruge încrederea în natura ei artistică şi bucuria „revizionistă” binefăcătoare oricărei capodopere intertextuale şi interreferenţiale. Totuşi cel care va implementa criteriul estetic şi critic în istoria literaturii va fi E.L., care ca şi Albert Thibaudet, a râvnit o carieră universitară şi „n-a meritat-o (?!)”.
Albert Thibaudet şi Eugen Lovinescu au fost contemporani şi au dus o viaţă zbuciumată. O paralelă între cele două ilustre personalităţi francofone ar repotenţa în directă interanimare opera fiecăruia în parte.[28]
Ion Popescu-Brădiceni
Note bibliografice:
1. Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; ed. Paralela 45, Piteşti 2008.
2. Paul Ricoeur: Metafora vie; trad. de Irina Mavrodin; ed. Univers, Bucureşti, 1984.
3. Vezi George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent; edit. şi prefaţă de Al. Piru; ed. Minerva, Bucureşti, 1985.
4. Nicolae Manolescu, Op. cit.
5. Serge Doubrovsky: De ce noua critică? Critică şi obiectivitate; trad. de Dolores Toma; stud. introd. de Romul Munteanu; ed. Univers, Bucureşti, 1977.
6. Idem, ibidem, pag. 282.
7. Basarab Nicolescu: De la Isarlîk la Valea Uimirii.I. Interferenţe spirituale; ed. Curtea Veche; Bucureşti, 2011, p. 231.
8. Nicolae Manolescu, ibidem, p. 408.
9. Jean-François Malherbe: Le pardon, transcréation de la violence; Mémoire du XXI-e siècle, nr. 3-4 – „Création et transcréation”, Monaco, Rocher, 2001, pp. 79-96.
10. Pompiliu Crăciunescu: Vintilă Horia: Transliteratură şi realitate; trad. de Olimpia Coroamă; pref. de Basarab Nicolescu; ed. Curtea Veche; Bucureşti, 2011.
11. Harold Bloom: Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor; traducere de Diana Stanciu; postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia; ed. Univers, Bucureşti, 1998, pp. 16-36.
12. Idem, Ibidem.
13. Ion Popescu-Brădiceni: Opera literară – o insulă misterioasă. Teoria literaturii. Curs universitar; ed. Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2003.
14. Ion Popescu-Brădiceni: Metodologia focului viu; ed. Napoca Star, Cluj, 2007, pp. 51-114.
15. vezi Ion Popescu-Brădiceni: Analiza limbajului vizual; ed. Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2012, 278 pagini.
16. Theodor Codreanu: Istoria „canonică” a literaturii române; Princeps Edit, Iaşi, 2009, pp. 5–8
17. Harold Bloom, Op. cit., ibidem.
18. Theodor Codreanu, Op. cit., ibidem.
19. Ibidem.
20. Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; ed. Paralela 45; Piteşti, 2008, p. 554.
21. Antoine Campagnon: Demonul teoriei; editura Echinox, Cluj, 2007; trad. de Gabriel Marian şi Andrei-Paul Corescu, p. 316
22. Nicolae Manolescu, ibidem, p. 13
23. Ibidem
24. Ibidem
25. Matei Călinescu: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii; trad. de Virgil Stanciu, Polirom, Iaşi, 2003, pp. 56-68.
26. Eugen Simion: Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator operă; ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pp. 417-421.
27. Michael Riffaterre: „Explicaţia faptelor literare” – vol. 2 Enseignement de la littérature, ed. Plon, 1971.
28. Albert Thibaudet: Fiziologia criticii; studiu introductiv, selecţie, traducere şi note de Savin Bratu; E.P.L.U., Bucureşti, 1966
