3. Epoca aristocratică
Titu Maiorescu a făcut şcoală. Profilul său n-a lăsat loc de „contradicţii”. Prin urmare a fost un mare noroc că şi el a avut în 1863 vârsta de numai 23 de ani. Era ce-i drept june, dar având deja înaltele studii. De altfel, întemeietorii Junimei îşi luaseră doctoratul în Germania şi în Franţa şi acelaşi statut îl vruseseră şi pentru Mihai Eminescu. Dovada netă a europenităţii elitei noastre intelectuale şi artistice, până şi Ion Creangă a probat-o cu prisosinţă, chiar şi antropologic, nu numai ontologic.
Dar eu mă las întors în epocă de articolul dedicat lui de Titu Maiorescu de „Istoria critică…” a lui Nicolae Manolescu, în speranţa primelor formulări metacritice, nu încă foarte limpezi, deşi s-ar fi cuvenit deja.
Până la urmă – se pronunţă Harold Bloom – orice retorică, potrivită unei ţări ocupate, nu se aşteaptă, de fapt, la o eliberare autentică. România, apreciez în nume propriu, se găseşte în această situaţie. Iar critica literară este, într-adevăr, o artă străveche, dar şi un fenomen elitist, precum şi arta memoriei în forma ei literară. „Memoria însăşi este întotdeauna o artă chiar şi atunci când funcţionează involuntar”.[11]
„Nici un critic (nici măcar eu însumi) nu este un Prospero ermetic, exercitându-şi magia albă asupra unei insule vrăjite”[12], se pronunţă H.B. Şi totuşi, propoziţia nu-i „prinde” nici pe Titu Maiorescu, nici pe Nicolae Manolescu: fiecare şi-a guvernat, ca prinţul Ion Ghica, Samosul său insular. Mă aflu, desigur, într-o postură asemănătoare[13].
Prima bătălie canonică ar fi purtat-o – în viziunea lui Nicolae Manolescu – Titu Maiorescu. Nu pot admite o asemenea aserţiune. Personal, m-am ocupat de Ion Heliade Rădulescu şi l-aş pune cap de serie cu al său „Curs întreg de poezie generală” şi mai ales cu „Prefaţa Gramaticii”. Peste figura Labirintului autorul, inocent, al textului „Regulilor” suprapune critica (şi metacritica – n.m. I.P.B.) altoită firesc pe alt adevăr translingvistic conform căruia „toată ştiinţa şi meşteşugul îşi are limba sa”. „Prefaţa” la „Gramatica românească” are, pentru mine, conotaţiile unui poem metalingvistic / metapoetic, care transgresează o opoziţie considerată ireductibilă: ştiinţă-artă, astfel că noul concept transterminologic de ştiinţartă este în acest context singurul operaţional. Demonstraţia am efectuat-o într-un studiu mai vechi şi nu are rost a insista[14].
Titu Maiorescu – să-l citez pe Nicolae Manolescu („Istoria critică…”, pag. 361) – a aparţinut unui grup de presiune, aşa cum şi Eugen Negrici a desemnat ca fiind gruparea optzecistă, dar „perfect ierarhizată şi în fond închis”. Şi cum „toată critica” prin care a debutat „Junimea” este culturală şi, nu în ultimul rând, „literară”, automat, întreprinderea manolesciană e metaculturală şi metaliterară.
Astfel putem preleva, transhermeneutic, câteva note caracteristice. Critica generală a lui Titu Maiorescu ar fi „prima bătălie canonică din cultura română”. Acesta spera să probeze falsitatea vechiului canon ca să-l impună pe al său peste tot: în literatură, limbă, filosofie, drept, istorie etc.
Mărturisesc că mă animă un asemenea deziderat chiar dacă, în zilele noastre, (im)posibil. (După cum se vede, n-am închis definitiv „cercul”, fie el şi în metamorfoză ca al lui Poulet).
Titu Maiorescu – aşa cum îl dese(m)nează Nicolae Manolescu, cu destulă aplicaţie, nu întotdeauna şi inspirată – căci deseori „consideraţiile” se complac într-un rezumat de idei şi de… teme – şi junimiştii ar fi introdus, odată cu spiritul critic, un criteriu nenegociabil: al adevărului. Dar primatul adevărului a însemnat şi primatul valorii, autonomia esteticului, o bază ştiinţifică serioasă a studiilor încât maiorescianismul omologa o metafilosofie şi o metafilologie. „Rezultatul a fost un proiect pe care istoricii actuali ai limbii (Grigore Brâncuşi, Flora Şuteu ş.a.) îl consideră excepţional” [Istoria critică…, p. 363]
Dând atenţie straturilor multiple şi diverse ale poeticii maioresciene (din „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”), Nicolae Manolescu selectează (apud Vladimir Streinu) următoarele elemente metacritice:
– explicaţia psihologică a poeticului, scurta întindere a poemelor lirice, dar şi abundenţa stilistică, valorile de sugestie şi idealul ingineresc în compoziţie;
– înnoind conceptul de poezie, Titu Maiorescu apasă pe lirism şi pe fantezie în opoziţie cu proza (care are drept atribute raţionalitatea şi logicul), pe caracterul „sensibil”, adică figurat, nelogic al poeticului, emoţionalul pur, ci nu intelectualul (dimensiunea din urmă e azi depăşită, ridicolă, dezaxată – n.m.);
– de altfel, T.M. însuşi îşi reconsideră poziţia când scrie o frază precum aceasta: „Cuvântul poetului stabileşte un raport până atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea naturală şi descoperă astfel o nouă armonie a naturii”.
Canonul se face şi se desface doar pe calea criticii. Spirit european şi modern, T.M. combate totuşi formele fără fond, mai precis felul în care principiile democraţiei occidentale s-au întrupat în instituţiile româneşti. Eugen Lovinescu va stărui, ulterior, pe aspectul că civilizaţia românească a parcurs în secolul XIX drumul de la formă la fond, dar, ciudat, în monografia sa, dedicată titanului Junimii, a ratat un pasaj esenţial: „Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită şi, fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile până la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită eu el.”, al cărei nucleu rezidă în umplerea formei, nu în renunţarea la ea.
Referinţa la un articol al lui H.R. Patapievici mi se pare inutil umilitoare pentru Nicolae Manolescu şi chiar futilă, căci eseistul glosează suprapus (dar fie, ştie mai bine domnia-sa de ce se dedă la asemenea „servialisme” de bonton – n.m.).
„Funcţia” de ctitor al criticii literare a lui Titu Maiorescu ridică însă o problemă importantă. A fost dânsul critic literar propriu-zis în pofida caracterului teoretic şi ilustrativ şi al preponderenţei polemicii? A fost, demonstrează mentorul „lunediştilor”; căci laconicele cronici maioresciene au îmbinat rezumatul ironic cu ghilotina sentinţei (iarăşi procedeul ca atare îmi repugnă şi nici nu am recurs vreodată la el – n.m. I.P.B.)[15], au arătat calea către criticartă – s.m., I.P.B.) şi către artisticitatea dialecticii critice, au uimit prin umor, altitudine, desfăşurare savantă de forţe, tonul paternal şi medical, au convins prin principialitate, impersonalitate, infailibilitate metodică, aristocratism al duelului polemic (care e şi silogistic, însă nu abstract, remarcându-se prin cadenţa de metronom a argumentaţiei, suprasolicitarea demonstraţiei (Istoria critică…, pag. 370).
Harold Bloom, de s-ar fi implicat, ar fi ţintit mai sus în cel mai tipic canon transmodernist; apropo: Theodor Codreanu mi-a trimis prin poştă o „metacritică” amplă a „Istoriei critice”, pledând pentru «Istoria canonică a literaturii române» [16]; într-un „Avertisment” sunt atenţionat că „Nicolae Manolescu este promotorul unui ethos postmodernist, aflat, azi, în agonie (ba N.M. însuşi conchide la un moment dat că „postmodernismul începe să aparţină trecutului”, iar „confruntarea cu generaţia 2000 (cea transmodernistă – adaug eu – n.m. I.P.B.) este tot mai dificilă şi mai agresivă”, fiind foarte posibilă „o nouă paradigmă, după mai bine de un sfert de secol”; calculul indică epuizarea celor 35 de ani, nu celor 25 estimaţi) – pe când Harold Bloom reprezintă ethosul transmodernităţii”.
Şi ce ar fi expertizat scânteietor, limpede, spiritual, revoltător, heterodox, fermecător, plin de erudiţie şi avânt intelectual Harold Bloom:
– alegerea estetică îndrumă întotdeauna fiecare aspect laic al formării canonice;
– sinele individual este singura metodă şi unicul standard pentru înţelegerea valorii estetice;
– valoarea estetică este prin definiţie generată de o interacţiune între artişti, o influenţare care înseamnă întotdeauna interpretare;
– nu există poem (roman) în sine şi totuşi ceva ireductibil sălăşluieşte în estetic;
– orice valoare care rezistă se constituie printr-un proces de influenţă interartistică, ce cuprinde componente psihologice, spirituale şi sociale, elementul definitoriu rămânând însă cel estetic;
– partizanii resentimentului ori neagă unicitatea valorii lui Shakespeare (căci el însuşi este canonul laic, iar atât înaintaşii, cât şi urmaşii se definesc prin el în scopuri canonice) ori o demonstrează de ce piesele sale şi-au asigurat locul central în canonul occidental; situaţia lui Mihai Eminescu este similară pentru România, căci el este Shakespeare-le nostru, ci nu… Mircea Cărtărescu.
Direcţia filosofică dinspre care vine Harold Bloom este cea a neoconservatorismului american, ostil faţă de ceea ce Nicolae Manolescu numeşte Şcoala Resentimentului, oglindă a mentalităţii postmoderne politically correct.
„Simţind riscul, Nicolae Manolescu a inventat metoda scrieii la două mâni, ceva de felul struţocămilei cantemiriene… Faptul ar fi trebuit să fie o garanţie pentru reuşita istoriei manolesciene. Numai că autorul nostru a deformat conceptul de estetic în sensul parodicului şi jocului postmodernist, încât fatalitatea struţocămilei literare n-a dispărut.”[18]
Prin urmare, impersonalul (deci obiectivul) T. Maiorescu a câştigat o „bătălie canonică”, precum – a-ţi văzut mai sus – ne asigură şi Nicolae Manolescu, dar fiindcă – repet – l-a identificat pe M. Eminescu drept ceea ce s-a şi dovedit a fi: Centrul canonului naţional. Or. tocmai aici a pierdut bătălia Nicolae Manolescu. Îl citez din nou pe comilitonul meu de transmodernism, Theodor Codreanu, care numeşte cauza înfrângerii: „N.M. s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernă a distrugerii canonului occidental şi, implicit, românesc, atacând chiar „centralitatea” eminesciană, sub pretextul că sintagma „poet naţional” este o „aberaţie” culturală. De altfel, să se observe că Nicolae Manolescu este printre puţinii critici români importanţi care au eşuat în faţa lui Eminescu, adică în principala probă de foc a vocaţiei critice, cum o numea G.Călinescu. Chestiunea este menită să ne pună pe gânduri: nu există nici un studiu serios manolescian despre geniul lui Eminescu.”[19]
Harold Bloom l-ar fi catalogat pe Titu Maiorescu la „epoca aristocratică”, alături de Samuel Johnson, criticul canonic care a transformat erudiţia în intuiţie. După mentorul junimismului, a doua bătălie canonică a fost asumată de Eugen Lovinescu şi bine orientată în direcţia poeziei pure şi a dionisiacului, a subiectivităţii şi lirismului obscurizat, iraţional, sensibil, individualist, particular şi uneori singular, a meta– şi trans– biograficului. Poezia modernă devine una elitistă, artistă şi/sau vizionară, muzicală şi simbolizantă, capabilă de a prinde inefabilul prin analogii subtile „Poezia pură a fost obsesia întregii noastre critici de la E. Lovinescu la I. Negoiţescu.”[20] Va urma
Ion Popescu-Brădiceni
