Sunt un vechi şi devotat colaborator al «Gorjeanului» şi pentru că azi împlinesc 86 de ani, vă mulţumesc din suflet, dacă mă primiţi, măcar într-un colţ al unei pagini de ziar, pentru că de multe ori sunt în dilemă și nu știu cum e mai bine, dacă trebuie să încep să povestesc de la vârsta pe care o am acum sau de la vârsta copilului mic ce abia pășea în viaţă, la 8 ianuarie 1933. Dacă mă gândesc bine, uneori caut să scot în relief unele date despre cei care au fost, au trăit și acum nu mai sunt, iar pentru cei care mai sunt încă în viață, cred că e bine să-și aducă aminte de «rădăcinile» de unde vin, ca ființe umane, ca de acum înainte să se poarte în așa fel încât să demonstreze ca nişte trăitori pe acest pământ, că se trag din același sânge și pentru ei, copilăria, adolescența și calitatea de părinte sunt o sumă de căutări, de imperfecțiuni și chiar de nefericiri protejate de un «binefăcător» …de aduceri aminte! Spun aceste lucruri, fiindcă azi, vrea să scot în relief doar un crâmpei din viața mea, așa cum știu că am trăit-o în momentele ce se pierd în vâltoarea timpului, cel care uneori am senzația că nu mai are răbdare! Străbunicul meu, după mamă, a fost preotul Popescu Ilie, născut în 1852 şi ştiu că a ajutat armata română, în 1877, când se întorcea de pe front, cu animale de tracțiune și cu alimente. A avut o curea de pământ lată de 340 metri, din hotarul Brătuia(N), până în hotarul Aninoasa la sud, pe care a împărțit-o celor 4 fii ai săi.
“Pentru nepoții mei, aștern aceste rânduri de adâncă trăire”
Bunicii mei, după tată, s-au numit Constantin și Elisabeta Scurtu, născuți în Țicleni și decedați în 1943 și respectiv, 1959 şi bunicii după mamă s-au numit Istudor și Eugenia Bosneanu, născuți în anul 1889 și respectiv 1890, decedați în 1936 și respectiv 1973. Tatăl meu s-a născut în 1913, iar mama mea, Constanţa, în 1910 (vezi Foto). S-au căsătorit din dragoste. Tatăl meu a mai avut frate-Damian Scurtu, iar mama a mai avut 7 fraţi: Florica, Gheorghe, Dumitru(Budulică), Lina, Mariţa, Constantin(Gică) și Eleonora. Caut să scot în relief viața mea, așa cum am trăit-o şi de aceea, pentru nepoții mei, aștern aceste rânduri de adâncă trăire! Am avut o copilărie cu peripeţii, eram necăjiţi, nu ca acum, când copiii trăiesc cu adevărat o viață comodă și se distrează, pentru că n-am cunoscut ce-i acela un aparat de radio, lumină electrică, până după 1956. La şcoală m-am dus la vârsta de 6 ani! În familia mea, nimeni nu ştia carte, nici mama, nici bătrâna, fiindcă tata a venit acasă din prizonierat, în 1948, când eram deja la Şcoala primară. În clasa întâi, am avut-o ca învăţătoare pe preoteasa Flori, apoi învăţătorul Ungureanu Constantin şi pe Luţic, dar, cel mai mult am învăţat de la d-l Ungureanu Constantin, un învăţător de la noi din sat, pentru că ne punea să ne calculăm singuri terenurile de pământ, suprafețele, acoperişurile caselor, câte țigle sunt necesare pentru acoperiș, regula de trei simplă! Caiete în clasa 1 şi a 3-a n-am avut, dar, aveam o tăbliţă pe care scriam cu condeiul, pe o faţă la citire şi pe cealaltă față la matematică. Scriam şi ştergeam. Învăţătorii nu puteau să urmărească progresul pe care-l făceam la scris şi la socotit. În timpul războiului, ştiu că am săpat un şanţ, de la şcoală până la apa Cioieniței, unde ne retrăgeam rând pe rând, pe sub sălciile de pe malul apei Cioienița, atunci când treceau avioanele. Am făcut cele 7 clase complementare la Şcoala Ţicleni şi am dat examenul la Peşteana-Jiu. În clasa a 7-a am făcut ore cu învăţătorul Luţic. Cu câteva ore înainte de a da examenul, m-am dus cu Dămilică în grădină să culegem cireşe. Am căzut, din cauza neatenţiei, în mărăcini, leşinasem. A venit mama de acasă, cu vecina Lenuţa Popescu şi cu alte femei, m-au dus acasă pe braţe. Am stat la pat toată vara. La examen m-am dus cu carul, am luat media 9,14 și m-am clasat pe locul al 2-lea după un coleg de-al meu, fiindcă la muzică am luat notă mai mică decât el, chiar dacă la matematică l-am depăşit. Matematică ştiam foarte bine, mi-a plăcut matematica şi de aceea, Preotul Buică i-a spus mamei că aş fi bun să mă fac inginer. Nu ştiam ce este acela un inginer.
“Lumina cărții, dă viață oamenilor”
Îmi plăcea să citesc, să recit frumos. Serbările le dădeam la şcoală. Făceam scenă din scândură, pe care o aşezam pe bănci, iar cortină făceam din velinţe, macaturi, cearșafuri nu existau!
Ne era foarte drag să apărem în faţa părinţilor, dar şi învăţătorii se ocupau cu drag şi le plăcea foarte mult. Serbările de sfârşit de an, 29 iunie (Sfântul Petru) le dădeam în aer liber, pe Valea Brătuii, la Podul lui Pil, la Malul înalt. Duceam scândură şi băncile cu carele sau chiar în mână. Scena şi cortina erau îmbodobite cu frunze şi cu flori. Era o plăcere deosebită! Știu că am recitat multe poezii, printre care: «Noi vrem pământ» şi îmi aduc aminte că unchiul meu, Gheorghe Bosneanu, care era cântăreţ la biserică, mi-a dat 500 lei, fiindcă am recitat o poezie frumoasă. Poate am să mai revin, dacă Dumnezeu îmi îngăduie, să vorbesc despre anii de şcoală, despre anii din armată şi mai ales despre activitatea mea didactică, până la pensionarea din anul 1993, de aceea, vă doresc la întreaga redacţie, şi domnului Bebe Ionică, LA MULŢI ANI, şi încerc să închei aceste rânduri, sperând că aşa cum soarele încălzește pământul și dă viață ființelor, așa cum apa și aerul hrănesc clipă de clipă, tot ceea ce crește pe acest pământ, la fel și lumina cărții, dă viață oamenilor!
Învăţător, Gheorghe SCURTU, Ţicleni
